CÂND AVEAM 7 ANI AM SPUS CĂ MĂ VOI MĂRITA CU VECINUL MEU

Anii au trecut mai repede decât mi-aș fi imaginat.

Cartierul s-a schimbat. Copiii cu care mă jucam au crescut, unii s-au mutat, alții au plecat la muncă în străinătate. Scările pe care stătea Mihai au rămas, dar parcă nu mai aveau același rost.

Eu am crescut.

Am învățat. Mult.

Poate prea mult, spuneau unii.

Dar eu știam de ce.

Nu era doar ambiție. Era o promisiune pe care o făcusem când eram mică. O promisiune spusă printre lacrimi, dar pe care nu o uitasem niciodată.

Am terminat liceul printre primii, am intrat la facultate în București și, pentru prima dată, am plecat și eu din cartier.

Viața nu a fost ușoară.

Camin mic, bani calculați la leu, joburi part-time prin cafenele și birouri. Dar de fiecare dată când simțeam că nu mai pot, îmi aminteam de vocea lui:

„Concentrează-te pe școală.”

Și mergeam mai departe.

După facultate, am reușit să mă angajez într-o firmă mare din București. Primul job serios. Emoții cât cuprinde.

În prima zi, mi-am aranjat cămașa de zece ori în oglindă și am intrat în clădire cu inima bătând tare.

Totul era nou. Oameni serioși, birouri moderne, agitație.

— Șefa voastră o să vă prezinte managerul departamentului — ne-a spus o colegă.

Am dat din cap și am încercat să par calmă.

Ușa s-a deschis.

Și atunci… timpul parcă s-a oprit.

Un bărbat înalt, îmbrăcat simplu, dar elegant, a intrat în sală.

Privirea lui… aceeași.

Vocea lui… aceeași.

— Bună dimineața. Eu sunt Mihai.

Mi s-a tăiat respirația.

Nu putea fi.

Dar era.

Mai matur, mai serios, dar fără nicio îndoială… era el.

Mihai.

Vecinul meu.

Supereroul meu.

Șeful meu.

Nu m-a recunoscut.

Cel puțin nu atunci.

Eu nici nu am putut scoate un cuvânt. Doar l-am privit, încercând să înțeleg dacă visez.

Zilele au trecut.

Am început să lucrăm împreună.

Era la fel cum mi-l aminteam: calm, corect, atent cu oamenii. Nu ridica vocea, nu făcea diferențe.

Dar cu mine… era altfel.

Mă privea uneori mai lung.

Ca și cum încerca să-și amintească ceva.

Într-o seară, după program, am rămas ultimii în birou.

— Mai ai mult? — m-a întrebat.

— Puțin.

S-a apropiat. M-am blocat.

— Tu… ai copilărit în Teleorman? — a spus încet.

Inima mi-a sărit.

— Da…

A zâmbit ușor.

— Într-un cartier cu blocuri vechi… și scări unde stăteam și citeam?

Am simțit cum îmi ard obrajii.

— Da…

A râs scurt.

— Știam eu… Nu aveam cum să uit.

S-a uitat direct la mine.

— Fetița care a spus că o să se mărite cu mine.

Am izbucnit în râs, emoționată.

— Eram mică…

— Și încăpățânată — a completat el.

A fost o liniște scurtă.

Apoi a spus ceva ce nu mă așteptam:

— Eu nu am uitat niciodată.

Am rămas fără cuvinte.

— Știi de ce am plecat atunci? — a continuat.

Am dat din cap că nu.

— Pentru că nu aveam nimic. Și nu voiam să rămân omul care doar stă pe scări și citește. Am vrut să devin cineva.

A zâmbit.

— Și… cred că am reușit.

— Ai reușit — am spus încet.

S-a apropiat un pas.

— Dar ceva mi-a lipsit mereu.

Tăcere.

— Curajul să mă întorc.

Am simțit cum emoțiile mă copleșesc.

— Și acum? — am întrebat.

M-a privit direct.

— Acum nu mai vreau să plec.

A întins mâna.

— Mai ții minte ce ai spus atunci?

Am zâmbit.

— Da.

— Mai e valabil?

L-am privit câteva secunde.

Apoi am spus, simplu:

— Da.

Și, pentru prima dată după 15 ani… promisiunea făcută în mijlocul curții a devenit realitate.