Soțul beat o bătea până o lăsa pe jumătate moartă

Gheorghe nu a mai spus nimic după acel gest, dar liniștea care s-a lăsat în cameră nu mai era una apăsătoare. Era o liniște sigură. Caldă. Ca atunci când știi că, măcar pentru o clipă, ești la adăpost.

Elena a mai sorbit din ceai. Fiecare înghițitură îi dezmorțea nu doar corpul, ci și gândurile. Începuse să simtă din nou — durerea din tălpi, usturimea din degete, dar și ceva ce nu mai simțise de mult: speranță.

Au trecut ore. Sau poate o zi. Timpul nu mai avea contur.

Gheorghe o hrănea cu supă caldă, îi schimba pansamentele, mai punea lemne pe foc. Nu punea întrebări. Și asta, ciudat, o făcea pe Elena să vrea să vorbească.

În a treia zi, când afară ningea liniștit, ea a început.

A povestit tot. Despre ani întregi de frică. Despre nopți în care nu dormea, ascultând dacă pașii lui se apropie. Despre cum ajunsese să creadă că merită tot ce i se întâmplă.

Gheorghe asculta fără să o întrerupă. Doar din când în când strângea maxilarul.

— Știi ce e cel mai rău? — spuse ea încet. — Nu că m-a bătut. Ci că am rămas.

Gheorghe s-a ridicat, a mai pus un lemn pe foc, apoi s-a întors spre ea.

— Ai plecat. Asta contează.

Ea a lăsat capul în jos.

— Prea târziu…

— Nu există „prea târziu” cât timp trăiești.

Cuvintele lui au căzut simplu. Fără dramă. Dar au prins rădăcină.

În aceeași seară, liniștea a fost spartă de un sunet.

Motor.

Elena a încremenit.

— E el… — a șoptit, iar frica i-a revenit brusc, ca un cuțit rece.

Gheorghe nu s-a grăbit. A luat pușca, a verificat calm cartușele și a privit pe geam.

Farurile se apropiau.

— Rămâi aici, — spuse el scurt.

— Nu… — ea încercă să se ridice, dar durerea o opri. — Nu mă lăsa…

— Nu te las.

Vocea lui nu tremura.

Ușa s-a deschis brusc, izbită de vânt. Un bărbat a intrat, mirosind a alcool.

— Unde e?! — a urlat. — Știu că e aici!

Gheorghe a rămas drept în prag.

— Înapoi.

— Dă-te la o parte, moșule!

Un pas. Încă unul.

Și atunci s-a auzit clicul armei.

— Încă un pas și nu mai pleci de aici pe picioarele tale.

Liniște.

Pentru prima dată, bărbatul s-a oprit.

Ochii lui au trecut de la Elena, care tremura pe pat, la Gheorghe. A înțeles.

Nu mai era în casa lui. Nu mai era stăpân.

A înjurat, a dat cu piciorul în prag și a ieșit trântind ușa.

Motorul s-a îndepărtat încet.

Elena a început să plângă. Nu în hohote. Încet. Ca și cum ceva vechi și greu se rupea în ea.

Gheorghe a lăsat arma jos.

— Gata, — spuse el. — Nu se mai întoarce.

— De unde știți?

El a ridicat din umeri.

— Pentru că acum știe că nu mai ești singură.

În dimineața următoare, soarele a luminat pădurea într-un alb curat.

Elena stătea la geam, învelită într-un șal gros. Afară, zăpada strălucea.

— Ce o să fac acum? — întrebă ea.

Gheorghe i-a pus o cană de ceai în mână.

— Trăiești.

A clipit.

Simplu.

Greu.

Dar posibil.

Pentru prima dată după mulți ani, Elena a zâmbit.