Cea mai bună prietenă a mea lucra la noi ca menajeră

Mi-a luat câteva secunde să procesez cuvintele ei. Tremura din tot corpul, iar vocea îi era abia o șoaptă.

— „Nu pot să mai stau aici, Maria. Socrul tău… noaptea… vine în camera mea. Spune că visează urât și că are nevoie să-l țin de mână, dar…”

S-a oprit, privind în gol.

— „Dar de fiecare dată merge mai departe. Eu încerc să-l opresc, dar nu vrea să mă lase. Iar dacă țip, îți jur că mă amenință că te dă afară din casă și că îți face viața un iad.”

Am simțit cum mi se înmoaie picioarele. M-am sprijinit de perete, nevenindu-mi să cred ce aud. Omul acela, pe care îl îngrijisem ca pe un copil, care abia se ținea pe picioare acum câteva luni, devenise un monstru.

M-am dus direct la el, fără să mai gândesc prea mult.

— „Tată, vreau să stăm de vorbă!”

M-a privit cu un zâmbet straniu, ceva între dispreț și ironie.

— „Despre ce, draga mea? Despre cât de bine merge casa de când a venit prietena ta?”

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji.

— „Știu tot. Știu ce faci noaptea. Dacă mai pui vreodată un deget pe ea, chem poliția!”

Zâmbetul i-a înghețat pe buze. S-a ridicat, sprijinindu-se de baston, și a spus calm:

— „Ai grijă ce spui, Maria. Fără mine, tu și bărbatul tău n-ați avea nici casa asta, nici viața asta bună.”

Dar nu m-am lăsat intimidată. În noaptea aceea am luat-o pe prietena mea, am urcat-o în mașină și am dus-o la gară.

— „Îți dau bani pentru o lună, te rog doar să pleci și să fii în siguranță.”

Plângea în tăcere, ținându-mi mâinile.

— „Mulțumesc… dar ai grijă și tu. Omul ăsta are ceva… nu e doar bătrân și bolnav.”

Cuvintele ei mi-au rămas în minte multă vreme.

În zilele următoare, socrul s-a închis în camera lui. Nu mai vorbea cu nimeni. Din când în când, se auzeau pași, murmure, parcă vorbea singur.

Apoi, într-o noapte, m-am trezit dintr-un coșmar. În casă era liniște deplină, dar din camera lui se auzea un foșnet. Am deschis ușa încet… și am rămas nemișcată.

Socrul stătea pe marginea patului, privind fix un colț al camerei. Pe noptieră, ardea o lumânare. În fața lui, pe perete, era lipită o fotografie veche a soției lui decedate. Și vorbea cu ea.

— „N-o să mai vină nimeni, dragă Anica… doar tu ești cu mine acum.”

Atunci am înțeles: nu mai era un om rău, ci unul pierdut între lumi, prins între dorință, singurătate și nebunie.

A doua zi, am chemat un medic și l-am dus la o clinică. Acolo a fost diagnosticat cu demență senilă severă. Prietena mea avea dreptate — nu era doar un bătrân bolnav, ci un om care își pierduse mințile.

După câteva luni, am primit o scrisoare de la ea. Își găsise un loc de muncă la un azil și mi-a scris:

„Acum am învățat să nu mai accept orice tăcere. Pentru că uneori, tăcerea ascunde strigăte pe care nimeni nu le aude.”

Am închis plicul și am plâns. Nu doar pentru ea, ci pentru toți cei care trăiesc printre umbre și nu îndrăznesc să vorbească.

Și mi-am promis ceva: niciodată să nu mai las frica sau rușinea să tacă în locul adevărului.