— Te vei muta la țară, la părinții mei. Tu vei avea grijă de ei, îi porunci soțul.

Anton a privit-o suspicios.

Se așteptase la o ceartă.

La țipete.

La reproșuri.

În schimb, Tatiana era neobișnuit de calmă.

— Bine, spuse el. Dar să nu crezi că mă răzgândesc.

Au ajuns acasă fără să mai scoată un cuvânt.

Tatiana i-a pregătit ceaiul, a pus două felii de prăjitură pe masă și s-a așezat în fața lui.

— Acum spune-mi, începu ea. Când ai discutat cu părinții tăi?

— Acum câteva zile.

— Și ei au cerut asta?

Anton ezită o fracțiune de secundă.

— Ei… nu chiar. Dar e evident că au nevoie.

— Și fratele tău?

— Ce-i cu el?

— Locuiește la doar douăzeci de kilometri de ei. De ce nu îi ajută el?

Anton își încrucișă brațele.

— Are serviciu.

Tatiana îl privi în ochi.

— Eu nu am?

El tăcu.

— Eu am o carieră construită în cincisprezece ani. Am un salariu bun. Contribui jumătate din veniturile familiei. Și tu îmi spui să renunț la tot fără măcar să mă întrebi dacă sunt de acord.

— Părinții mei sunt mai importanți decât serviciul tău!

— Atunci renunță tu la serviciu.

Anton izbucni.

— Eu sunt bărbatul casei!

Tatiana zâmbi amar.

— Atunci comportă-te ca unul. Un bărbat nu își sacrifică soția ca să-și rezolve propriile obligații.

În acel moment telefonul lui Anton a vibrat.

Pe ecran apărea „Mama”.

Tatiana îi făcu semn.

— Răspunde. Pe difuzor.

Fără să înțeleagă de ce, Anton apăsă pe difuzor.

— Mamă?

— Ei, i-ai spus? întrebă femeia.

— Da.

— Și când vine?

Tatiana interveni calm.

— Bună seara, doamnă Elena.

La celălalt capăt al firului se făcu liniște.

— Tatiana… nu știam că auzi.

— Aș vrea să vă întreb ceva. Dumneavoastră i-ați cerut lui Anton să mă oblige să-mi dau demisia?

Femeia răspunse imediat.

— Doamne, nu! Eu i-am spus doar că ne este greu cu gospodăria și că poate găsim pe cineva din sat să ne ajute câteva ore pe zi.

Tatiana se uită la soț.

Chipul lui devenise palid.

— Și nu i-ați spus niciodată să mă mut la dumneavoastră?

— Nici vorbă. Cum să vă cer așa ceva? Aveți viața și serviciul dumneavoastră.

Anton închise încet telefonul.

În bucătărie se lăsă o tăcere apăsătoare.

— De ce? întrebă Tatiana.

El oftă adânc.

— Pentru că eram obosit. Pentru că nu voiam să alerg eu în fiecare weekend până la ei. M-am gândit că ar fi mai simplu dacă te-ai ocupa tu.

Tatiana închise ochii pentru o clipă.

— Deci nu era despre părinții tăi.

— Nu…

— Era despre confortul tău.

Anton nu mai găsi niciun răspuns.

În zilele următoare, Tatiana și-a luat concediu o singură zi.

Nu pentru a se muta.

Ci pentru a merge împreună cu socrii ei să găsească o îngrijitoare locală și să organizeze un program de vizite.

Fratele lui Anton a acceptat să vină de trei ori pe săptămână.

Anton urma să meargă în fiecare sâmbătă.

Iar Tatiana îi însoțea o dată pe lună, când putea.

La întoarcere, Anton i-a spus încet:

— Îmi pare rău.

— Pentru ce anume?

— Pentru că am confundat faptul că ești soția mea cu ideea că pot decide în locul tău.

Tatiana îl privi câteva secunde.

— Căsnicia nu înseamnă ordine.

Înseamnă decizii luate împreună.

Anton încuviință din cap.

În ziua aceea a înțeles că există o diferență uriașă între a cere ajutor și a considera că cineva este obligat să-și abandoneze propria viață pentru confortul altuia.

Iar de atunci, înainte de fiecare decizie importantă, prima lui întrebare nu a mai fost niciodată:

— „Am hotărât.”

Ci:

— „Ce părere ai?”