A găsit un portofel străin, înăuntru

Vera nu i-a răspuns imediat. Și-a scos paltonul, l-a agățat încet și s-a așezat pe scaunul ei, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar înăuntrul ei nu mai era liniște.

Toată ziua, printre cărți, cataloage și fișe, simțea ceva apăsător. Nu regret. Nu frică. Altceva. Ca și cum viața ei, până atunci simplă și previzibilă, fusese zguduită ușor din temelii.

— Eu zic că nu era treaba ta, — mormăi Luminița. — Oamenii nu fac așa ceva. Azi nu mai face nimeni.

Vera ridică din umeri.

— Poate de asta lucrurile merg cum merg.

Dar cuvintele ei nu mai aveau aceeași siguranță ca dimineața.

În următoarele zile, totul părea normal. Și totuși, nu era.

Marți, doi polițiști au venit la bibliotecă. Au pus câteva întrebări. Colegii au început să șușotească.

Miercuri, o femeie a întrebat-o direct:

— Dumneavoastră sunteți cea cu banii?

Vera a dat din cap.

Privirea femeii nu era de admirație. Era de neînțelegere. Aproape de reproș.

Joi, telefonul a sunat acasă.

Număr necunoscut.

— Alo?

Tăcere.

Apoi s-a închis.

Vera a rămas cu receptorul în mână, simțind cum i se strânge stomacul.

În noaptea aceea n-a mai dormit.

Vineri, pe la ora șapte seara, când își încălzea ciorba pe aragaz, s-a auzit o bătaie în ușă.

Nu una timidă.

Hotărâtă.

A înghețat.

A mai bătut o dată.

— Cine e?

— Bună seara… — voce de bărbat. Obosită. — Îmi cer scuze… sunteți doamna Călinescu?

Vera a deschis ușa încet.

În prag stătea un bărbat de vreo patruzeci de ani. Lângă el, o fetiță mică, cu o căciulă roz trasă până peste ochi.

Bărbatul ținea în mână un carnețel.

Cu un soare desenat pe el.

Vera a simțit cum i se taie respirația.

— Este… al dumneavoastră?

El a dat din cap.

— Am fost la poliție. Mi-au spus că dumneavoastră ați găsit borseta.

A făcut un pas înapoi.

— Intrați…

Au intrat. Fetița nu scotea niciun sunet. Doar se uita.

Bărbatul și-a trecut mâna prin păr.

— Banii… erau pentru operația ei, — a spus încet. — Strânși în doi ani. I-am pierdut… credeam că s-a terminat tot.

Vera a simțit cum i se umezesesc ochii.

— Sunt la poliție. Îi recuperați…

El a dat din cap.

— I-am recuperat azi.

A tăcut o clipă.

Apoi a scos un plic.

— Asta e pentru dumneavoastră.

Vera s-a retras instinctiv.

— Nu… nu trebuie.

— Vă rog, — a spus el. — Nu e plată. E… mulțumire.

Fetița s-a apropiat de ea și i-a întins ceva.

Un desen.

Un soare.

— Tata a zis că dumneavoastră ne-ați salvat, — a șoptit ea.

Atunci, pentru prima dată în acele zile, Vera a înțeles.

Nu pierduse nimic.

Nu renunțase la 93.000 de lei.

Câștigase ceva ce nu putea fi pus în bancnote.

Și, în noaptea aceea, a dormit din nou liniștită. Fără vise.