Elena îi șopti: „Asta e interzis…” — dar tânărul călăreț a făcut-o a lui până în zori..

Ion lăsă furculița jos și tăcerea se așternu din nou între ei. Flăcările dansau în sobă, luminându-i chipul obosit, plin de umbre.

— Caut liniște, spuse în cele din urmă, fără s-o privească. Am văzut prea multe… și nu toate frumoase.

Sofia nu insistă. În vocea lui era un fel de durere pe care doar oamenii răniți o recunosc. Îi turnă un pahar cu apă și se așeză în fața lui. O vreme, amândoi priviră focul în tăcere, ca doi străini care știau că împart același dor.

Noaptea se lăsă peste cabană. Vântul şuiera printre grinzi, dar pentru prima dată în mult timp, Sofiei nu-i mai era frică. Simțea o prezență care, deși necunoscută, o făcea să se simtă în siguranță.

Ion adormi lângă foc, iar ea rămase să-l privească. Avea trăsături aspre, de om obișnuit cu greul, dar în liniștea aceea adâncă, părea doar un băiat rătăcit în căutarea unui loc unde să-și lase sufletul.

Dimineața, zăpada se oprise. Sofia se trezi înaintea lui și pregăti micul dejun. Când el se ridică, ochii li se întâlniră din nou, iar un zâmbet timid îi înflori pe buze.

— Mulțumesc pentru tot, spuse Ion, luându-și haina. Trebuie să plec.
— Poți rămâne, replică ea brusc, surprinsă de propria voce.
— Nu vreau să-ți aduc necazuri.

El făcu un pas spre ușă, dar se opri.
— Totuși… dacă ai nevoie vreodată de ajutor, o să fiu pe drumul vechi, lângă pădure.

După ce plecă, cabana păru mai goală ca niciodată. Sofia privi prin fereastra aburită, iar ceva în pieptul ei se strânse. Tăcerea de altădată nu-i mai aducea pace, ci doar dor.

Trecuseră două zile când îl văzu din nou. De data asta, venea călare, urmat de doi bărbați necunoscuți. Se opriră în fața porții și bătură.

— Doamnă, îl cunoașteți pe omul ăsta? întrebă unul dintre ei, arătând spre Ion.
Sofia ezită, dar în privirea lui Ion se citea o rugăminte mută.
— Da. E cumnatul meu. Ce s-a întâmplat?

— A fost văzut în oraș după un jaf. Caută poliția un hoț, spuse celălalt, privindu-l bănuitor.

— Ați greșit omul, replică ea calm. E bolnav, a stat aici toată săptămâna.

Bărbații se priviră între ei, neîncrezători, dar în cele din urmă plecară. Ion o privi în tăcere, ochii lui albaștri arzând ca jarul.

— De ce-ai făcut asta pentru mine?
— Poate pentru că nimeni n-a mai făcut nimic pentru mine de mult, spuse ea.

În seara aceea, nu mai era nevoie de cuvinte. Stăteau amândoi lângă foc, iar tăcerea dintre ei nu mai era apăsătoare, ci plină de înțelesuri.

Zilele treceau și Ion rămase acolo. Repara gardul, tăia lemne, aducea apă de la izvor. Sofia îl privea cum se mișca prin curte, cum glumea cu câinele și cum, încet-încet, viața începea să semene din nou a viață.

Dar într-o noapte, zgomotul unor potcoave o trezi. Ion nu era în pat. Ieși în fugă și-l văzu urcând pe cal.

— Unde pleci?
— Trebuie să termin ce-am început. Altfel, o să mă găsească ei.

Sofia se apropie, lacrimile i se prelingeau pe obraji.
— Dacă pleci acum, s-ar putea să nu te mai întorci.
— Știu. Dar măcar o să știi că n-am fost laș.

El o privi pentru ultima dată, apoi dispăru în noapte.

Trei zile mai târziu, un bărbat bătu la ușa Sofiei. Ținea o scrisoare mototolită și o pungă mică cu bani.
„Pentru dumneata, de la Ion Radu. Să-ți cumperi lemne și o iapă nouă.”

Sofia deschise scrisoarea. Înăuntru, doar câteva rânduri scrise tremurat:

„Mi-ai salvat viața, dar mai ales sufletul. Dacă o fi să nu ne mai vedem, să știi că aici, în cabana ta, am simțit pentru prima dată că aparțin undeva.”

Femeia închise ochii și strânse hârtia la piept.
Afară, viscolul reîncepuse, dar în sobă ardea un foc care nu avea să se mai stingă niciodată — cel din inima ei.