Milionar deghizat în taximetrist își duce chiar soția

După aproape două ore de așteptare, o femeie elegantă, îmbrăcată cu o haină bej și o eșarfă roșie, a ieșit din mall. Pavel a înlemnit. Era Caterina.

Ținea telefonul la ureche și zâmbea. În spatele ei, un bărbat în costum gri îi făcea semn spre stradă. Pavel și-a simțit inima urcându-i în gât. Ea a ridicat mâna și, fără să-l observe, s-a îndreptat direct spre taxiul lui.

— Liber, domnule? a întrebat ea grăbit, deschizând portiera.

Pavel a înghițit în sec și a încuviințat. Vocea i s-a blocat în piept.

— Unde mergeți, doamnă?

— La pensiunea „Floarea Soarelui”, vă rog. E pe drumul spre pădure.

Pavel aproape că a scăpat volanul din mână. Pensiunea aceea era una dintre ale lui — locul unde obișnuia să ducă delegații de afaceri. Iar acum, soția lui mergea acolo… cu alt bărbat.

Pe tot drumul, Caterina vorbea la telefon, râzând cu o căldură pe care Pavel nu o mai auzise de ani buni. Îi tremura tot trupul.

— Abia aștept să te văd, iubitule… da, am scăpat de el azi… are o ședință, ca de obicei, a spus ea zâmbind.

Pavel a simțit cum îi amorțește corpul. Fiecare cuvânt îi tăia sufletul ca o lamă.

Când au ajuns la pensiune, Caterina i-a cerut să o aștepte. A intrat grăbită, iar el a rămas în taxi, privind ușa prin care dispăruse. Cinci minute mai târziu, ea a ieșit… dar nu era singură.

Bărbatul în costum gri a apărut lângă ea, ținând-o de talie. Pavel a simțit cum i se întunecă privirea.

A pornit motorul și s-a îndepărtat încet, dar după câteva străzi a tras pe dreapta și a izbucnit în plâns. Nu plânsul unui om trădat, ci al unuia care își dă seama că a pierdut tot ce conta.

În următoarele zile, n-a spus nimănui nimic. A plecat din oraș, a închis telefonul și s-a retras într-unul dintre satele copilăriei lui. Acolo, printre dealuri și oameni simpli, a înțeles ceva: își pierduse sufletul încercând să cucerească lumea.

După o lună, s-a întors. A vândut jumătate din afaceri și a donat o mare parte din bani unui orfelinat. Iar într-o dimineață, în fața casei în care crescuse, a văzut-o pe Caterina coborând dintr-o mașină.

— Pavel… trebuie să vorbim, a spus ea, cu lacrimi în ochi.

El a privit-o tăcut.

— Nu trebuie, Caterina. Tot ce aveam de spus, am spus deja în tăcere.

A întors spatele și a plecat spre grădina casei, unde bătea vântul ușor printre meri. Pentru prima dată după mult timp, zâmbea.

În sfârșit, era liber.