S-a dus la baie în toiul nopții, iar ginerele ei a ieșit furios și a început să țipe

Telefonul s-a închis, dar în sufletul Franciscăi abia atunci începea ceva.

A rămas câteva clipe în mijlocul camerei, ținând mapa strâns la piept. Nu mai tremura. Nu mai simțea nici rușine, nici teamă. Doar o liniște adâncă, cum nu mai trăise de ani de zile.

Apoi s-a apucat de treabă.

A început din bucătărie. A scos cănile din dulap, una câte una. Cana preferată a Andreei, cu flori albastre. Cana lui Radu, mare și groasă, din care bea cafeaua fără să spună niciodată „mulțumesc”. Le-a pus pe masă, cu grijă, ca și cum închidea o poveste.

Apoi a deschis frigiderul.

A aruncat ce era stricat. A pus deoparte ce era al ei. Pentru prima dată, nu s-a mai gândit dacă o să se supere cineva.

„Nu mai e problema mea”, a șoptit încet.

Pe la ora zece, s-a auzit soneria.

Trei bărbați și o dubă mare, albă, parcată în fața blocului.

Domnul Ionescu a urcat primul, cu o șapcă veche și un zâmbet cald.

— Doamnă Francisca, să trăiți. Ce mutăm?

Ea s-a uitat în jur, apoi la el.

— Tot ce e al meu. Adică… tot.

Bărbatul a ridicat o sprânceană, dar n-a pus întrebări. Era genul care văzuse multe.

Au început cu mobila din sufragerie. Canapeaua pe care Radu stătea întins ore întregi a fost prima scoasă pe ușă. Francisca a urmărit-o fără să clipească.

Nu mai era „canapeaua lor”.

Era doar un obiect.

Pe măsură ce lucrurile dispăreau, casa se golea… dar parcă se și lumina.

La prânz, apartamentul era aproape gol. Pereții goi păreau mai mari. Aerul era mai ușor.

Francisca s-a dus în bucătărie, a pus ibricul pe foc și și-a făcut o cafea.

Pentru ea.

A stat jos, pe un scaun rămas, și a sorbit încet. Fără grabă. Fără teamă că cineva o va certa.

La ora patru după-amiaza, totul era gata.

A mai rămas doar o valiză mică și mapa cu acte.

Domnul Ionescu a venit la ea.

— Unde le ducem, doamnă?

Francisca a zâmbit.

— La mine acasă.

Bărbatul a dat din cap. A înțeles fără explicații.

Când a închis ușa apartamentului, nu s-a uitat înapoi.

Seara, când Andreea și Radu au ajuns acasă, au găsit ușa descuiată.

Au intrat.

Și au înghețat.

Gol.

Fără mobilă. Fără televizor. Fără nimic.

Pe masă era doar o hârtie.

Andreea a luat-o cu mâini tremurânde.

„Draga mea,

Casa asta a fost mereu a mea. Și liniștea mea la fel.

Te-am iubit suficient cât să-ți dau tot. Dar nu suficient cât să mă pierd pe mine.

Aveți o lună să vă găsiți locul vostru.

Mama.”

Radu a izbucnit primul.

— Ce-i asta?! Unde sunt lucrurile?!

Dar vocea lui suna deja mai mică.

Andreea nu răspundea.

Se uita la hârtie… și, pentru prima dată după mulți ani, înțelegea.

În altă parte a orașului, într-un apartament mic, dar luminos, Francisca a deschis geamul larg.

Aer curat.

Liniște.

Și, în sfârșit… respect.

Și-a pus ibricul pe foc, a zâmbit și a șoptit:

— De aici încep din nou.