Soția mea a ajuns acasă zâmbitoare după ce m-a înșelat

Andreea a rămas cu privirea lipită de fotografii, de parcă dacă se uita suficient de mult, ele aveau să dispară singure.

Respira greu.

Încerca să spună ceva, dar cuvintele nu mai veneau.

Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu mai avea controlul.

M-am ridicat încet de la masă și am mers spre geam.

Afară ploua mărunt. Blocurile cenușii din cartier păreau și mai triste sub lumina felinarelor.

— De cât timp știi? a întrebat ea într-un târziu.

Am zâmbit amar.

— Destul cât să înțeleg că femeia pentru care am muncit zece ani nu mai există.

Andreea a început să plângă.

Nu tare. Nu dramatic.

Doar lacrimi tăcute, care îi curgeau pe obraji în timp ce răsfoia pozele.

Una dintre ele era făcută la Sinaia.

Alta într-o pensiune de lângă Brașov.

Mai era și bonul de la un restaurant unde cheltuise aproape 700 de lei într-o singură seară.

Bani despre care îmi spusese că îi dăduse mamei ei pentru medicamente.

Acolo m-a durut cel mai tare.

Nu aventura.

Nu minciunile.

Ci faptul că ajunsese să mă privească în ochi și să mintă fără să clipească.

— Îmi pare rău… a șoptit ea.

Dar erau vorbe goale.

Și ea știa asta.

M-am întors spre masă și am scos din buzunar încă un plic.

Când l-am pus în fața ei, a încremenit.

— Ce e ăsta? a întrebat speriată.

— Actele.

Și-a dus mâna la gură.

— Nu… nu vorbești serios…

— Ba da.

În plic erau actele de divorț deja pregătite.

Apartamentul urma să rămână fetei noastre.

Eu plecam.

Totul era pus la punct.

Andreea a început să tremure.

Atunci cred că a realizat cu adevărat că nu era doar o ceartă între soți.

Nu era o amenințare spusă la nervi.

Era sfârșitul.

— O să distrugi tot pentru o greșeală? a izbucnit ea.

M-am uitat lung la ea.

— Nu eu am distrus tot.

Camera a rămas tăcută câteva secunde.

Apoi Andreea s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă cu adevărat.

Cu suspine.

Cu disperare.

Își repeta că nu știe ce a fost în capul ei. Că s-a simțit singură. Că eu muncisem prea mult în ultimii ani.

Poate avea dreptate într-o anumită măsură.

Viața ne tocise.

Rate, facturi, muncă, stres.

Ajunseserăm doi oameni care locuiau împreună, nu doi oameni care trăiau împreună.

Dar nimic din toate astea nu scuza alegerea ei.

M-am dus în dormitor și am scos geanta pregătită din dulap.

Când m-a văzut, a alergat după mine.

— Te rog… nu pleca așa…

Vocea ei era ruptă.

Disperată.

Am privit-o câteva secunde.

Mi-am amintit de fata pe care o cunoscusem la mare, cu ani în urmă.

Fata care râdea din orice.

Fata care îmi spusese că vrea să îmbătrânim împreună.

Și pentru o clipă, aproape că m-am clătinat.

Dar apoi mi-am amintit toate serile în care venea târziu acasă.

Toate mesajele șterse.

Toate minciunile.

Și ceva în mine s-a închis definitiv.

— Ai avut sute de șanse să te oprești, Andreea.

Ea a izbucnit iar în plâns.

Am trecut pe lângă ea și am mers spre ușă.

Dar înainte să ies, m-am întors pentru ultima dată.

— Știi ce doare cel mai tare? Nu faptul că m-ai înșelat. Ci faptul că în tot timpul ăsta eu încă te iubeam cu adevărat.

A rămas nemișcată.

Parcă lovită direct în piept.

Am închis ușa încet în urma mea.

Fără țipete.

Fără scandal.

Doar cu liniștea aceea grea care apare când o viață întreagă se termină.

Două luni mai târziu, eram din nou la Sinaia.

Singur.

Stăteam pe o bancă privind munții și pentru prima dată după mult timp simțeam că pot să respir.

Telefonul a vibrat.

Un mesaj de la Andreea.

„Îmi pare rău pentru tot.”

L-am citit.

Apoi am închis telefonul și l-am băgat în buzunar.

Unele răni se vindecă.

Dar unele lecții costă tot ce ai avut mai bun.