Nu mai respiră, adu sacii și varul

Sunetul metalic al lopeților îi răsuna în cap ca un ceas care numără invers. Elena simțea cum amorțeala îi cuprinde tot corpul, dar mintea îi devenea din ce în ce mai limpede. Știa că dacă mai stă mult, nu mai are nicio șansă.

Respiră adânc, cât putea. Își mișcă degetele… milimetru cu milimetru. Durerea era surdă, dar prezentă. Asta însemna că încă mai putea lupta.

Ușa de la intrare scârțâi.

— Hai, repede, că nu avem timp —se auzi o voce necunoscută.

Elena închise complet ochii. Pași grei intrară în casă. Cineva trase aer în piept.

— Miroase a mâncare… zise omul.

— Lasă prostiile, ia-i și hai —răspunse Andrei.

Inima Elenei bătea atât de tare încât credea că o vor auzi. Simți cum cineva se apropie de ea. O mână îi atinse brațul. O întoarse ușor.

— Pe asta o luăm prima —spuse vocea.

Atunci Elena a făcut singurul lucru la care se mai putea gândi. Și-a adunat toată forța și a scos un geamăt slab, abia perceptibil.

— Ai auzit? zise bărbatul.

— Nu, ți s-a părut —răspunse Andrei nervos.

Dar era prea târziu. Suspiciunea se strecurase deja.

În acel moment, Luca scoase un mic sunet, ca un oftat. Involuntar. Sau poate instinct.

— Bă, stai! Ăștia nu-s morți! —strigă omul.

Totul s-a rupt într-o clipă.

Elena deschise ochii și, cu un efort disperat, se rostogoli pe o parte. Întinse mâna și apucă piciorul mesei. Se ridică puțin, cât să tragă de fața de masă.

Farfurii, pahare —totul căzu cu zgomot pe jos.

Confuzie.

— Ce naiba?! —țipă Andrei.

Elena găsi în ea o forță pe care nu știa că o are. Se târî până la Luca, îl apucă de tricou și îl trase spre ea.

— Fugi! —șopti, dar pentru ea a fost un strigăt.

Copilul clipi, dezorientat, dar instinctul l-a salvat. Se ridică în genunchi.

În haosul acela, Elena văzu cheia pe hol, pe un cui. Ultima șansă.

Se ridică pe jumătate, amețită, și făcu doi pași nesiguri. Bărbatul necunoscut încerca să o prindă, dar alunecă pe mâncarea căzută.

Elena apucă cheia, descuie ușa și o deschise larg.

— Ajutor! —țipă cu tot aerul rămas.

Vocea ei sparte liniștea străzii.

Un vecin apăru la poartă. Apoi altul.

Andrei încremeni.

Sirena poliției nu a întârziat mult. Cineva sunase deja.

Când oamenii legii au intrat, Andrei nu mai era omul calm de la început. Era transfigurat, disperat. A încercat să fugă, dar a fost imobilizat.

Elena stătea pe jos, ținându-și copilul în brațe. Tremura, dar era vie. Amândoi erau.

Mai târziu, la spital, medicii au spus clar: încă puțin și nu mai aveau nicio șansă.

Câteva zile mai târziu, Elena stătea pe un pat alb, privind pe geam. Luca dormea lângă ea.

Viața nu mai era la fel. Dar era viață.

Și uneori, asta e tot ce contează.