O voce mică a spart liniștea: „Tati… surioara mea nu se mai trezește.

Radu a apăsat accelerația mai tare decât ar fi făcut-o în mod normal, cu avariile pornite și ochii lipiți de drum. Ilinca gemea ușor în brațele lui, iar fiecare sunet îi strângea inima.

Când a ajuns la spital, a coborât în grabă, fără să mai închidă bine portiera. A intrat direct în UPU cu fata în brațe și Matei ținându-se de haina lui.

— Ajutor! Vă rog! Copilul meu!

Asistentele au reacționat imediat. Ilinca a fost luată pe targă, iar Radu a rămas o clipă în urmă, cu mâinile goale și respirația tăiată.

Matei s-a lipit de el.

— Tati… o să fie bine?

Radu s-a aplecat și i-a prins fața în palme.

— Trebuie să fie.

Dar vocea lui nu mai avea aceeași siguranță.

Minutele au trecut greu. Prea greu. În sala de așteptare mirosea a dezinfectant și teamă. Matei stătea cuminte, cu ochii roșii, dar fără să mai plângă.

După un timp care a părut o veșnicie, un medic a ieșit.

— Sunteți tatăl?

— Da… cum e?

Medicul a tras aer adânc.

— Fetița are febră foarte mare și semne clare de deshidratare severă. Nu a mâncat și nu a băut suficient de câteva zile.

Radu a simțit cum îl lovește realitatea.

— Dar… mama lor?

Doctorul a ezitat o secundă.

— Am încercat să o contactăm. Nu răspunde. Dar trebuie să știți ceva…

Radu a înțepenit.

— Spuneți.

— Avem deja un istoric. A mai fost adusă fetița acum câteva luni, în stare similară. Atunci mama a spus că a fost o viroză.

Radu a simțit cum i se taie picioarele.

— Nu… nu se poate…

— Din păcate, se poate. Și de data asta e mai grav.

Liniștea a căzut peste el ca un zid.

Matei s-a uitat la el.

— Tati… ce a zis?

Radu a înghițit greu.

— Că o să aibă nevoie de puțin timp să se facă bine.

Dar în el fierbea ceva nou. Furie. Vină. Și o hotărâre cum nu mai simțise niciodată.

După câteva ore, Ilinca a fost stabilizată. Dormea liniștit, cu perfuzii în mână.

Radu stătea lângă patul ei, ținându-i mâna mică.

Matei dormea pe un scaun, cu capul sprijinit de brațul lui.

Atunci, Radu a luat telefonul.

Nu pentru a suna.

Ci pentru a scrie.

Un mesaj scurt.

„Mâine depun actele. Copiii rămân la mine.”

A trimis.

Apoi a închis telefonul.

Dimineața a venit cu lumină caldă pe geamul salonului. Ilinca a deschis ochii încet.

— Tati…

Radu a zâmbit, pentru prima dată cu adevărat.

— Sunt aici, puiule.

Matei s-a trezit și el și a sărit în brațele lui.

— Ți-am zis că vine!

Radu i-a strâns pe amândoi.

— De acum… nu mai plec nicăieri.

Și pentru prima dată după mult timp, știa că spune adevărul.