Fiul meu mi-a spus: „Soacra mea și noi ne mutăm azi la tine, e deja hotărât.”

Mihai a făcut un pas în spate, uitându-se când la polițiști, când la mama lui.

— Cum adică nu mai e casa ta? Ce ai făcut? a întrebat el, cu vocea tremurândă.

Elena și-a strâns geanta mai aproape de ea și a oftat ușor.

— Am făcut ce trebuia să fac ca să pot trăi liniștită.

Tânărul cu mapa a făcut un pas înainte și a deschis dosarul.

— Bună ziua. Sunt avocatul domnului Popa. Imobilul a fost vândut legal ieri, cu toate actele în regulă. Noul proprietar urmează să se mute azi.

Mihai a rămas fără cuvinte.

— Ai… ai vândut casa?! Unde o să stai?! a izbucnit el.

Elena a zâmbit pentru prima dată, un zâmbet liniștit, cum nu mai avusese de ani de zile.

— Mi-am cumpărat un apartament mic, într-un bloc liniștit. Două camere, curat, aproape de parc. Fix cât am nevoie.

Andreea a intervenit, nervoasă:

— Și noi? Unde să mergem cu copiii?!

Elena s-a uitat la ea cu o blândețe fermă.

— Unde mergeați și până acum. Sau unde vă permiteți. Nu e responsabilitatea mea.

Copiii s-au oprit din joacă, simțind tensiunea. Doina a început să murmure nemulțumită, dar nu mai avea siguranța de mai devreme.

Mihai și-a trecut mâna prin păr, disperat.

— Mamă, dar noi suntem familia ta!

— Tocmai, a spus Elena. Familia nu intră cu forța peste tine în casă și nu-ți spune cum să trăiești.

Un vecin ieșise deja la poartă, apoi încă unul. Lumea începea să șușotească.

Camionagiii s-au oprit din lucru, neștiind ce să facă.

— Domnule, ne mai trebuie casa sau plecăm? a întrebat unul.

Mihai nu a răspuns. Privea în gol.

Elena s-a apropiat încet de el.

— Te-am crescut cum am putut mai bine. Dar nu te-am crescut să crezi că ți se cuvine totul. Viața nu e așa.

Ochii lui Mihai s-au umplut de lacrimi.

— Am crezut… că o să fie mai simplu… a murmurat el.

— Știu, a spus ea. Dar simplu pentru tine însemna greu pentru mine.

Pentru câteva secunde, nimeni nu a mai spus nimic.

Apoi Elena s-a întors, a coborât treptele și a trecut pe lângă camion. S-a oprit lângă șofer.

— Lăsați lucrurile aici pentru moment. Nu e problema mea.

Apoi a pornit încet pe trotuar.

Mihai a rămas în urmă, cu cheia în mână, în fața unei uși care nu mai era a lui.

Și atunci a izbucnit în plâns. Nu un plâns de nervi, ci unul greu, adunat din ani de alegeri greșite.

Vecinii priveau în tăcere.

Elena nu s-a întors.

Mergea drept, cu pași siguri, ca un om care, în sfârșit, și-a luat viața înapoi.

În acea dimineață, nu doar o casă s-a schimbat de proprietar.

Ci o femeie a ales, pentru prima dată, să se pună pe ea pe primul loc.

Și nu a mai privit înapoi.