„Mamă, deschide-mi, mi-e frig”

Elena nu s-a mișcat din loc câteva secunde. Parcă îi înghețaseră picioarele în podea. În spatele ei, Ioana plângea în hohote, dar nu mai era plâns de speriată… era altceva. Un plâns rupt, vinovat.

— De ce ai zis că s-a întors să se răzbune? — a întrebat Elena încet, fără să se întoarcă.

Ioana n-a răspuns. Doar a scuturat din cap și a început să se târască spre scări.

Elena a simțit cum i se ridică un nod în piept. Ceva nu era în regulă. Nu era doar frică.

S-a dus hotărâtă în sufragerie și a aprins lumina. Totul era la locul lui, dar parcă aerul era mai greu. Pe masă, telefonul ei vibra din nou.

Număr necunoscut.

A răspuns fără să mai stea pe gânduri.

— Mamă… de ce nu deschizi? — aceeași voce.

De data asta, Elena nu a mai întrebat nimic. A închis și s-a dus direct spre ușă.

— Nu! — a țipat Ioana de pe scări — Nu deschide!

Dar Elena deja descuia.

A tras ușa.

Afară… nimeni.

Doar frigul dimineții și liniștea.

Dar jos, pe prag… urme de apă. Ca și cum cineva ud ar fi stat acolo.

Elena a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.

S-a întors încet spre Ioana.

— Ce ai făcut?

Ioana a început să tremure.

— Nu eu… nu eu am vrut… — a bâiguit.

— Atunci cine?

Tăcere.

Apoi, cu voce stinsă:

— Fratele lui… Mihai…

Elena a rămas împietrită.

— Mihai?

— Au făcut o înțelegere… — a continuat Ioana, printre lacrimi — Andrei avea datorii… mari. Mihai a zis că e singura soluție. L-au scos în larg… și… și l-au lăsat acolo…

Elena a dus mâna la gură.

— L-au omorât…

Ioana a dat din cap.

— Iar eu… eu am știut… și am tăcut… pentru bani… pentru casă…

În acel moment, soneria a sunat din nou.

De data asta, mai scurt. Mai apăsat.

Amândouă au încremenit.

Elena s-a apropiat încet de ușă și a deschis din nou.

Nimeni.

Dar urmele de apă… erau mai multe acum. Și duceau… în casă.

Ioana a început să țipe.

Elena nu.

Elena a închis ușa, calm.

— Nu e el, Ioana — a spus rar — Nu s-a întors ca să ne sperie.

S-a uitat direct în ochii ei.

— S-a întors ca să se afle adevărul.

A doua zi dimineață, Elena a mers direct la poliție.

În câteva zile, Mihai a fost ridicat. Ioana a recunoscut tot.

Cazul a făcut vâlvă. Toată lumea vorbea.

Dar Elena nu mai plângea.

Într-o seară, după toate, a ieșit în curte. Era liniște.

A simțit un vânt rece.

Și, pentru o clipă, parcă a auzit:

— Mulțumesc, mamă…

Elena a închis ochii.

— Du-te liniștit, mamă… acum știu tot.

Și, pentru prima dată după doi ani, a simțit că durerea… nu mai apasă la fel.