Soțul meu mă droga în fiecare seară

— Atunci Andreea Marinescu moare exact așa cum a existat: fără familie, fără trecut și fără întrebări.

O lacrimă mi-a scăpat din ochi.

Doar una.

Am crezut că n-au observat.

Dar Victoria a văzut-o.

A încremenit.

— Radu…

El s-a întors.

Fața i s-a schimbat complet.

Am deschis ochii.

Și înainte să pot țipa, monitorul negru de pe perete s-a aprins într-un apel video.

O femeie cu fața plină de cicatrici a apărut pe ecran.

Era aceeași voce din înregistrare.

Femeia a început să plângă când m-a văzut trează și a spus:

— Bianca… Doamne… ești vie…

Vocea femeii tremura atât de tare încât aproape nu mai putea vorbi.

Am simțit cum îmi explodează capul.

Bianca.

Numele ăsta îmi răsuna în minte ca un ecou vechi.

Radu a închis imediat monitorul.

— La naiba!

S-a repezit spre mine, dar eu deja mă ridicasem de pe targă.

Picioarele îmi tremurau.

Capul îmi vâjâia.

Dar pentru prima dată în doi ani, frica începea să se transforme în furie.

— Cine sunt?! am țipat.

Victoria a făcut un pas înapoi.

Radu și-a schimbat instant expresia.

Calm.

Rece.

Controlat.

Ca un doctor care vorbește cu un pacient instabil.

— Andreea, liniștește-te. Medicamentele îți provoacă halucinații.

— Nu mă mai numi așa!

Vocea mea a răsunat în camera albă.

În mintea mea au început să apară imagini.

Frânturi.

O casă mare lângă Brașov.

O femeie blondă râzând.

O mașină pe ploaie.

Țipete.

Sânge.

Am dus mâinile la tâmple.

— Ce mi-ai făcut?

Radu s-a apropiat încet.

— Ai avut un accident acum doi ani. Eu te-am salvat.

— Minți!

El a încercat să mă apuce de braț.

În secunda aia, ceva din mine s-a rupt definitiv.

L-am împins cât am putut de tare.

S-a dezechilibrat și a lovit masa metalică din spate.

Dosarele au căzut pe jos.

Fotografiile s-au împrăștiat peste podea.

Și atunci le-am văzut.

Zeci de poze cu mine.

Dormind.

Plângând.

Confuză.

În unele eram legată de pat.

În altele aveam perfuzii în braț.

Date.

Observații.

Doze.

Totul documentat ca într-un experiment.

Mi s-a făcut rău.

Victoria s-a repezit spre telefon.

— Sun la pază!

Dar înainte să apuce, monitorul de pe perete s-a aprins din nou singur.

Femeia cu cicatrici reapăruse.

De data asta nu mai plângea.

— Bianca! Ascultă-mă! Poliția vine deja! Nu-i lăsa să te adoarmă din nou!

Radu a înjurat printre dinți.

Atunci am înțeles.

Femeia nu era doar mama mea.

Încerca să mă găsească de ani întregi.

Radu s-a repezit spre sertarul cu medicamente.

Am văzut seringa înainte să o apuce.

— Nu!

Am fugit spre ușă.

Coridorul secret părea nesfârșit.

În spate îi auzeam pașii.

— Bianca! Oprește-te!

Nu Bianca.

Nu Andreea.

Nu mai știam cine sunt.

Dar știam că trebuie să ies de acolo.

Am intrat în dormitor și am alergat spre intrarea principală.

Mâinile îmi alunecau pe clanță de panică.

Radu m-a prins de păr exact când am deschis ușa.

Am țipat atât de tare încât mi-am simțit gâtul arzând.

Și atunci s-a auzit soneria.

Puternic.

De mai multe ori.

— Poliția! Deschideți!

Radu a înghețat.

Pentru prima dată l-am văzut speriat.

Cu adevărat speriat.

Am profitat și i-am lovit mâna cu toată forța.

A dat drumul.

Am deschis ușa și aproape m-am prăbușit peste doi polițiști.

— Ajutați-mă… vă rog…

Radu a apărut imediat în spatele meu.

Calm din nou.

— Soția mea este bolnavă. Are episoade psihotice—

— În dormitor există o cameră ascunsă! am strigat. Și un laborator! Vă rog!

Unul dintre polițiști s-a uitat la mine.

Apoi la vânătaia de pe brațul meu.

Apoi la mănușile negre din mâna lui Radu.

— Domnule doctor, faceți un pas în spate.

Totul s-a întâmplat foarte repede după asta.

Polițiști.

Ambulanță.

Întrebări.

Victoria încercând să plece pe ușa din spate.

Dosarele găsite.

Camerele video.

Medicamentele fără etichetă.

Iar în spatele dulapului… întreaga cameră secretă.

Când au descoperit-o, unul dintre anchetatori a șoptit:

— Dumnezeule…

A doua zi am aflat adevărul.

Numele meu real era Bianca Ardelean.

Aveam șaptesprezece ani când părinții mei au murit într-un accident suspect.

Eu supraviețuisem.

Dar dispărusem din spital câteva zile mai târziu.

Radu lucrase atunci ca rezident într-o clinică privată.

Mă găsise înaintea rudelor mele.

Și profitase.

Mi-a falsificat identitatea.

Mi-a distrus memoria cu medicamente și tratamente experimentale.

Totul pentru averea rămasă pe numele meu când urma să împlinesc douăzeci și cinci de ani.

Iar femeia cu cicatrici…

Era mătușa mea.

Supraviețuise și ea accidentului.

Ani întregi mă căutase peste tot.

Cicatricile le avea din noaptea în care mașina noastră fusese împinsă intenționat de pe drum.

Radu și Victoria au fost arestați.

Procesul a ținut aproape doi ani.

Au ieșit la iveală și alte victime.

Alte femei.

Alte „paciente”.

Astăzi încă mă lupt cu memoria.

Uneori mă trezesc noaptea convinsă că aud pașii lui pe hol.

Uneori încă nu-mi recunosc propriul chip în oglindă.

Dar acum știu adevărul.

Știu cine sunt.

Și cel mai important…

Nimeni nu mă mai adoarme cu minciuni.