Astăzi am împlinit 97 de ani.

Ecranul a rămas gol. Niciun semn. Doar liniște.
Ca un ceas vechi care nu mai ticăie.

M-am ridicat încet, am tras perdeaua și am lăsat soarele să mângâie pereții goi. Pe marginea geamului, o muscă își freca piciorușele, nepăsătoare. Din stradă se auzeau voci, râsete, viață — dar parcă toate sunetele erau din altă lume. O lume care nu mă mai recunoștea.

Am scos poza din telefon și am privit-o cu atenție. Tortul părea ridicol de mic. Literele tremurate din frișcă păreau scrise pentru altcineva. Un copil poate. Sau un bătrânel pe care toți îl iubesc, nu un bătrân uitat.

Am oftat. N-am plâns. Nu mai aveam lacrimi. Le-am epuizat cu ani în urmă, în zilele în care îl așteptam pe Eliot să apară, să bată la ușă, să spună: „Tata, am venit.” Dar nu venise. Și nici astăzi n-a venit.

Mi-am luat bastonul și am coborât în parc. Aerul era cald, cu iz de tei. Am trecut pe lângă un grup de băieți care jucau fotbal. Unul dintre ei m-a salutat fără să mă cunoască. I-am zâmbit și eu, scurt.

M-am așezat pe o bancă și am scos punga cu firimituri de pâine. Porumbeii au venit repede, foșnind aripile. Mă priveau, parcă recunoscători, deși eu n-aveam nimic de dăruit. Doar timp. Și firimituri.

Apoi, buzunarul mi-a vibrat. O dată. M-am uitat în jur, de parcă vibrația n-ar fi fost reală.

Telefonul vechi se aprinsese:
„Eliot: Tată, încă ai același număr? La mulți ani…”

Am încremenit. Degetele îmi tremurau.
Am încercat să răspund, dar butoanele parcă nu mai voiau să funcționeze. Am apăsat din nou. Și din nou.

Până la urmă, am scris:
„Încă sunt aici. Mulțumesc, fiule.”

N-am știut ce va urma. Poate nimic.
Poate doar acel mesaj, ca un strop de apă într-o secetă prea lungă.

Dar pentru prima dată, după ani întregi, m-am simțit… văzut.

Poate viața, la 97 de ani, încă mai are surprize.
Iar uneori, cele trei punctulețe… sunt tot ce ai nevoie ca să continui.