În ajunul înmormântării, și-a visat fiul răposat, care i-a spus doar atât:

Un freamăt a trecut prin mulțime.

Femeile au amuțit dintr-odată. Bărbații au lăsat sicriul jos, fără să știe ce să facă. Unii au început să murmure, alții să se uite urât la bătrân, crezând că durerea i-a luat mințile.

Dar Ion Popescu nu mai era omul de acum câteva clipe.

Se îndreptase de spate.

Ochii îi deveniseră limpezi, aspri, ca în vremurile când umbla prin sat în uniformă și nimeni nu îndrăznea să-l mintă.

— Nu e ea, a spus din nou, mai apăsat. Nu e nepoata mea.

— Ioane, hai, că te-a doborât necazul… a încercat un vecin să-l liniștească.

— Taci! a izbucnit bătrânul. Eu i-am legat mâna când s-a tăiat. Eu știu fiecare semn de pe ea!

Liniștea s-a făcut grea.

Preotul a făcut un pas înainte.

— Atunci… cine e fata asta?

Întrebarea a rămas în aer, apăsătoare.

Ion Popescu a simțit cum i se ridică un fior pe șira spinării.

Visul.

Vorbele fiului.

„Ai o nepoată. Găsește-o.”

Nu mai era loc de îndoială.

— Mergeți la poliție, a spus el răspicat. Acum.

În mai puțin de o oră, cimitirul s-a golit, iar satul fierbea de zvonuri. Mașina de poliție a venit cu girofarul pornit, iar doi agenți au început întrebările.

Trupul a fost dus la medicină legală.

Ion Popescu nu s-a mai întors acasă.

A stat pe banca din fața postului de poliție, cu mâinile pe genunchi, privind în gol.

Spre seară, unul dintre polițiști a ieșit.

— Aveați dreptate, domnule Popescu… Nu e nepoata dumneavoastră.

Bătrânul a închis ochii.

— Atunci unde e?

Polițistul a ezitat.

— Avem o pistă. Se pare că în noaptea dispariției a fost văzută urcând într-o mașină… cu cineva din oraș.

Ion s-a ridicat greu, dar hotărât.

— Merg și eu.

— Nu e de dumneavoastră—

— Am fost polițist 40 de ani. Nu stau deoparte.

A doua zi dimineață, erau deja în oraș.

După câteva ore de căutări, au ajuns la un apartament de la marginea orașului.

Ușa s-a deschis greu.

Înăuntru — miros de alcool, dezordine… și Irina.

Slabă, obosită, cu ochii pierduți.

— Unde e Oana? a întrebat Ion, fără ocolișuri.

Femeia a început să tremure.

— Eu… eu n-am vrut…

— Unde e?!

Irina a izbucnit în plâns.

— Am dat-o… unor oameni… pentru bani…

Liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice strigăt.

Ion Popescu a simțit cum i se taie respirația.

— Cui?

În aceeași seară, poliția a descins la o casă izolată, la câțiva kilometri de oraș.

Ușa a fost spartă.

Înăuntru, într-o cameră mică, pe un pat, stătea Oana.

Slabă. Speriată. Dar vie.

Când l-a văzut pe bunicul ei, a izbucnit în plâns.

— Bunicule…

Ion a căzut în genunchi lângă ea și a strâns-o în brațe.

— Te-am găsit… puiul meu… te-am găsit…

În clipa aceea, totul s-a schimbat.

Durerea, moartea, golul — toate au făcut loc unei singure senzații: viață.

După câteva săptămâni, satul a vorbit mult despre cele întâmplate.

Irina a fost arestată.

Oana s-a întors acasă.

Iar Ion Popescu, deși încă bătrân și încercat, nu mai era o umbră.

În fiecare dimineață, se așezau împreună pe banca de sub nuc.

Beau ceai.

Vorbeau.

Și, pentru prima dată după mulți ani, bătrânul nu se mai grăbea nicăieri.

Pentru că avea, din nou, un motiv să trăiască.