La 18 ani mi-am luat în grijă cei 7 frați ca să nu fie despărțiți

Am simțit cum îmi amorțesc mâinile.

În fotografie erau mama și tata. Stăteau lângă o mașină neagră, în fața unei pensiuni de la munte. Tata ținea în mână o mapă groasă, iar mama părea că plânge. Dar nu asta m-a speriat.

În colțul pozei era data.

Fotografia fusese făcută cu două zile după accident.

Am simțit că nu mai pot respira.

— De unde ai luat-o? am întrebat încet.

Mihăiță înghiți în sec.

— Era într-o cutie… ascunsă sub niște haine vechi. Mai erau și alte chestii.

Mi-a întins o pungă plină cu acte.

M-am așezat la masă și am început să le răsfoiesc. Contracte. Chitanțe. Hârtii de datorie. Unele aveau ștampile de la bănci, altele păreau scrise de mână.

Și toate aveau același nume.

Victor Stănescu.

Nu-l mai auzisem niciodată.

În noaptea aia n-am dormit deloc.

Frații mei dormeau înghesuiți prin camerele mici ale apartamentului nostru, iar eu stăteam în bucătărie, cu fotografia în față și cu inima făcută bucăți.

Accidentul părinților fusese declarat simplu: mașina scăpată de sub control pe ploaie.

Dar dacă nu fusese accident?

A doua zi dimineață am mers la tanti Elena.

Când a văzut fotografia, femeia a pălit.

— De unde ai asta? a șoptit.

Atunci am știut.

Știa ceva.

— Spune-mi adevărul, tanti Elena.

S-a așezat greu pe scaun și și-a frecat mâinile.

— Taică-tu avea datorii mari… foarte mari. Împrumutase bani ca să salveze firma unui prieten. Numai că omul ăla l-a lăsat baltă.

— Cine era Victor Stănescu?

Femeia și-a făcut cruce.

— Un om periculos.

Mi-a povestit că în ultimele luni înainte să moară, tata era disperat. Veneau oameni la ușă. Sunau noaptea. Odată chiar îl amenințaseră în fața blocului.

Și atunci mi-am amintit.

În seara dinaintea accidentului, îl văzusem pe tata plângând în balcon. Nu-l mai văzusem niciodată așa.

Crezusem că era doar obosit.

M-am dus direct la poliție cu actele.

La început nu voiau să mă bage în seamă. Dar când au văzut fotografia și datele de pe documente, lucrurile s-au schimbat.

După două săptămâni, m-au chemat iar.

Un comisar mai în vârstă m-a privit lung.

— Credem că părinții tăi încercau să fugă.

Mi s-a strâns stomacul.

— Cum adică?

— Mașina lor n-a avut defecțiuni. Dar cineva umblase la frâne.

Am rămas fără aer.

Tot ce crezusem despre moartea lor s-a rupt în secunda aia.

Au urmat luni întregi de anchetă.

Victor Stănescu fusese prins încercând să plece din țară. Avea legături cu cămătari și cu oameni care făceau bani din amenințări și șantaj.

Tata încercase să iasă din toată povestea.

Dar nu l-au lăsat.

În ziua în care s-a terminat procesul, am ieșit din tribunal și am stat mult pe trepte fără să spun nimic.

Mihăiță s-a așezat lângă mine.

— Acum s-a terminat? a întrebat încet.

M-am uitat la el. La toți.

Nu mai erau copiii speriați din urmă cu trei ani. Crescuseră. Râdeau din nou. Se certau pe telecomandă. Făceau gălăgie prin casă.

Eram o familie.

— Da, i-am spus. Acum s-a terminat.

În seara aia am mers acasă și am făcut cartofi prăjiți cu ouă, că era singurul lucru pe care îl iubeau toți. Andreea a pus muzică, gemenii dansau prin sufragerie, iar Mihăiță râdea atât de tare încât aproape s-a înecat cu suc.

I-am privit și am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani întregi.

Liniște.

Părinții noștri făcuseră greșeli. Unele uriașe.

Dar ne iubiseră.

Iar eu îmi ținusem promisiunea.

Nu-i lăsasem să fie despărțiți.