O bătrână credea că fiica ei adoptivă o duce la azil

Elena își apăsă ușor poșeta la piept și oftă adânc.

Nu voia să plângă în fața Andreei. Nu după tot ce făcuse fata pentru ea în ultimii ani.

Dar gândul că urma să fie dusă într-un azil îi sfâșia inima.

Își amintea cum, în tinerețe, jurase că nu va ajunge niciodată „o povară” pentru nimeni. Viața însă avea obiceiul să întoarcă lucrurile pe dos.

Mașina ieși din oraș.

Elena privi pe geam câmpurile verzi și casele rare de la marginea drumului. Cu fiecare kilometru, stomacul i se strângea tot mai tare.

— Mai avem mult? întrebă ea încet.

— Nu foarte, mamă — răspunse Andreea calm.

Atât.

Nicio explicație.

Niciun detaliu.

Iar tăcerea aceea o făcea pe Elena să se gândească la ce era mai rău.

După aproape o oră, mașina încetini în fața unei porți mari din fier forjat.

Elena înghiți în sec.

În spatele porții se vedea o curte frumoasă, plină de flori și pomi.

— Aici e…? întrebă ea cu voce tremurată.

Andreea opri motorul și se întoarse spre ea.

— Da, mamă. Am ajuns.

Elena simți că îi fuge pământul de sub picioare.

Încercă să zâmbească, dar ochii i se umpluseră deja de lacrimi.

— Știu că nu e ușor… spuse ea încet. Dar poate e mai bine așa. N-o să mai fiu singură…

Andreea o privi câteva secunde fără să spună nimic.

Apoi începu să râdă ușor printre lacrimi.

— Mamă… tu chiar crezi că te duc la azil?

Elena clipi confuză.

— Păi… geamantanul… drumul… doctorul…

Andreea coborî repede din mașină și veni lângă portiera ei.

— Hai cu mine.

Femeia bătrână ieși încet, sprijinindu-se de brațul fiicei sale.

În acel moment, poarta mare începu să se deschidă.

Iar Elena rămase fără aer.

În fața ei se afla o casă superbă, cu pridvor larg și ferestre albe, exact cum visase toată viața.

Pe peretele din față era agățată o plăcuță de lemn pe care scria:

„Acasă, mamă.”

Elena își duse mâna la gură.

— Nu… nu înțeleg…

Andreea zâmbi printre lacrimi.

— Am vândut apartamentul meu acum șase luni. Și am luat casa asta pentru noi două.

Bătrâna o privea fără să poată scoate un cuvânt.

— Dar… de ce?

Andreea îi strânse mâinile.

— Pentru că atunci când nimeni nu m-a vrut, tu m-ai primit în casa ta. Când îmi era frică noaptea, tu stăteai lângă mine. Când eram bolnavă, tu nu dormeai deloc.

Vocea îi tremura.

— Toată lumea îmi spunea că sunt doar „copilul luat de la casa de copii”. Dar tu mi-ai spus mereu că sunt fiica ta.

Elena începu să plângă în hohote.

Andreea continuă:

— Și acum a venit rândul meu să am grijă de tine. Nu te las nicăieri. Cât trăiesc eu, casa ta e lângă mine.

În acel moment, uşa casei se deschise.

Dinăuntru ieșiră câțiva vecini și rude apropiate.

Pe masa mare din curte erau sarmale, cozonac și flori.

Iar în mijloc trona un tort simplu pe care scria:

„Mulțumim pentru tot, mamă Elena.”

Elena izbucni din nou în plâns.

Dar de data aceasta erau lacrimi de fericire.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea frică.

Nu mai simțea singurătate.

Se uită la Andreea și văzu aceeași fetiță speriată pe care o ținuse în brațe cu zeci de ani în urmă.

Doar că acum crescuse.

Și se întorsese să-i dea înapoi toată iubirea pe care o primise.

În seara aceea, Elena stătu pe pridvor, cu o pătură pe genunchi și o cană de ceai fierbinte în mână.

Râsetele se auzeau din curte.

Mirosul de cozonac cald plutea în aer.

Iar bătrâna ridică ochii spre cer și șopti încet:

— Mulțumesc, Doamne… că nu am fost uitată.

Andreea ieși afară și se așeză lângă ea.

Fără cuvinte, își sprijini capul pe umărul mamei sale.

Iar Elena zâmbi.

Pentru că înțelesese, în sfârșit, un lucru simplu:

Familia adevărată nu se naște din sânge.

Se naște din iubire.