Nu pot acum, înțelegeți? Am examen peste o oră

Doamna Galina se ridică brusc, exasperată.

— Eu mă duc să dorm, — zise scurt. — Sunt obosită.

După ce plecă, Marina îi luă mâna Silviei.

— Bine, hai să vedem. Când te-au anunțat?

— Azi… Mi-au zis că în două săptămâni… — suspină Silvia.

Marina trase aer adânc.

— Știu pe cineva la o grădiniță privată, — spuse ea. — Ții minte de Olga? Ea caută o educatoare…

— Serios? — ochii Silviei se lumină pentru prima dată în seara aceea.

Silvia o privi neîncrezătoare, cu speranța amestecată în lacrimi. Marina îi zâmbi cald, ca o mamă care-și liniștește copilul.

— Da, serios. O să o sun mâine dimineață. Cred că te va primi, are nevoie de cineva de încredere.

Silvia izbucni din nou în plâns, dar de data asta lacrimile erau altfel. Eliberatoare.
— Nu știu ce m-aș face fără tine, Marino…

Marina îi strânse mâna și privi spre fereastră. Afară ploua ușor, iar becurile din stradă sclipeau ca niște stele mici. În acea clipă, simți că toată oboseala din zi s-a risipit. Avea din nou un rost.

Când Silvia plecă, apartamentul deveni tăcut. Doar ceasul din bucătărie bătea încet, ca o inimă liniștită. Marina stinse lumina din sufragerie și merse spre dormitor.

Andrei stătea pe marginea patului, cu telefonul în mână.
— A fost iar cineva? — întrebă fără reproș, dar cu o urmă de oboseală în glas.
— Da, Silvia… A rămas fără serviciu, — răspunse Marina, dezbrăcându-se în liniște.
— Și tu, bineînțeles, ai ajutat-o.
— Bineînțeles, — zâmbi ea ușor. — Ce altceva aș fi putut face?

Andrei oftă și se apropie de ea.
— Știi, mama crede că ești prea bună. Că lumea profită de tine.
— Poate, — spuse Marina, — dar dacă n-ar exista oameni care ajută, lumea s-ar prăbuși.

El o privi îndelung. În ochii lui se citea mândrie, dar și teama aceea tăcută că bunătatea ei o va costa prea mult.

În zilele următoare, apartamentul a fost plin de vizite, telefoane, miros de cafea și șoapte de mulțumire. Doamna Galina, care la început strâmba din nas, începuse să privească altfel. Într-o dimineață, când Marina pregătea ceaiul, bătrâna spuse încet:
— Fata aia… Silvia… A venit ieri cu flori. Mi-a spus că i-ai găsit serviciu.
— Da, — zâmbi Marina. — O prietenă de-a mea a ajutat.
— Nu toți ar face asta… — mormăi femeia. — Eu… poate te-am judecat prea aspru.

Marina se opri, ținând cana în mână. Nu se aștepta.
— Mulțumesc, doamnă Galina. Apreciez.
— Nu-mi mulțumi. Doar… ai grijă să nu uiți și de tine.

Seara, Andrei intră cu un buchet de crini albi.
— Pentru cea mai bună femeie pe care o cunosc, — spuse simplu.
Marina zâmbi, iar ochii i se umeziră.
— Poate că nu pot schimba lumea, Andrei, dar pot face colțul meu din ea un loc mai bun.

Și în acel moment, în apartamentul lor mic, cu miros de ceai și ploaie, părea că binele chiar avea o casă.