În primele minute a încercat să ghicească traseul. A numărat semafoare. A simțit denivelări. A auzit camioane în depărtare, claxoane, motociclete. Aștepta să recunoască drumul spre școala Mariei sau spre biroul lui Radu, dar traseul a început să o ia pe străzi care nu duceau spre niciunul dintre cele două locuri.
După aproape douăzeci de minute, asfaltul s-a schimbat.
Roțile au început să huruie pe un drum pietruit.
Andreea și-a ținut respirația.
Simțea fiecare groapă direct în coloana vertebrală. Portbagajul devenise sufocant. Aerul era greu, iar frica îi urca încet spre gât.
Mașina a încetinit.
Apoi s-a oprit.
Pentru câteva secunde n-a auzit nimic. Doar motorul care încă torcea și propriile bătăi ale inimii.
După aceea, ușile s-au deschis.
— Hai, tati — a spus Maria încet.
Vocea ei nu părea speriată.
Asta a neliniștit-o și mai tare pe Andreea.
A auzit pași îndepărtându-se și a așteptat încă puțin. Avea palmele ude și picioarele amorțite, dar curiozitatea era mai puternică decât frica.
A împins încet portbagajul.
Lumina i-a lovit ochii.
S-a ridicat cu grijă și s-a uitat în jur.
Nu era nici hotel, nici casă ascunsă, nici vreun loc dubios așa cum își imaginase toată noaptea.
Era o curte mare, la marginea Bucureștiului.
În fața ei se afla o clădire veche, renovată modest, cu pereți colorați și desene făcute de copii. Pe gard era prinsă o pancartă scrisă de mână:
„Centrul de zi – Copiii Soarelui”.
Andreea a clipit de câteva ori, confuză.
Dinăuntru se auzeau râsete.
Și muzică.
A coborât încet din portbagaj și s-a apropiat fără zgomot de o fereastră.
Iar acolo a încremenit.
Maria stătea la o măsuță împreună cu alți copii. Unii desenau. Alții se jucau cu plastilină. Un băiețel într-un scaun cu rotile râdea cu poftă în timp ce Radu încerca să construiască un turn din cuburi.
Soțul ei râdea și el.
Un râs sincer.
Pe care Andreea nu-l mai auzise de mult acasă.
Maria s-a apropiat de o fetiță care părea mai mare decât ea și a început să-i citească dintr-o carte. Fetița asculta atentă, dar ținea mâinile strânse la urechi.
Atunci Andreea a observat.
Mulți dintre copiii de acolo aveau dizabilități.
Unii vorbeau greu.
Alții evitau contactul vizual.
Unii erau însoțiți de terapeuți.
Andreea a simțit că i se taie picioarele.
În clipa aceea, Radu a întors capul și a văzut-o pe geam.
Fața i s-a albit.
A ieșit imediat afară.
— Andreea… ce cauți aici?
Ea abia mai putea vorbi.
— Eu… eu credeam…
Nu a terminat propoziția.
Rușinea îi ardea obrajii.
Radu și-a trecut mâna peste față și a oftat lung.
— Nu voiam să-ți ascund asta pentru totdeauna… doar că nu știam cum să-ți spun.
Andreea se uita când la el, când la copii.
— Ce este locul ăsta?
Radu a rămas câteva secunde în tăcere.
— Acum trei luni, învățătoarea Mariei ne-a recomandat să mergem la un psiholog. Mi-a spus că Maria e foarte retrasă la școală. Că plânge des când nu ești tu acasă. Că are atacuri de anxietate.
Andreea a simțit cum i se strânge stomacul.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că erai deja terminată de oboseală. Rate, serviciu, stres… abia mai rezistai. Și pentru că mi-a fost frică.
— Frică de ce?
Radu a privit spre Maria.
— Frică să nu crezi că e vina ta.
Andreea a început să plângă în liniște.
Radu s-a apropiat încet.
— Aici fac terapie prin joacă. Maria vine de două ori pe săptămână. Și… chiar o ajută. Începuse să zâmbească din nou.
Andreea și-a acoperit gura cu mâna.
Și-a amintit toate diminețile în care fetița spunea că o doare burta.
Toate serile în care ea răspundea absentă din cauza muncii.
Toate momentele în care crezuse că Maria doar „face mofturi”.
Dinăuntru, Maria a observat-o prin geam.
Ochii i s-au mărit.
A fugit direct afară.
— Mami?!
Andreea s-a pus în genunchi și a strâns-o tare în brațe.
Atât de tare încât fetița a început să râdă printre lacrimi.
— Îmi pare rău… îmi pare atât de rău… a șoptit Andreea.
Maria i-a atins obrazul.
— Nu-i nimic, mami.
În curtea aceea mică, cu miros de tei și asfalt încins, Andreea a înțeles ceva ce uitase de mult.
Că uneori oamenii nu ascund lucruri pentru că iubesc mai puțin.
Ci pentru că nu mai știu cum să ducă durerea împreună.
În după-amiaza aceea, pentru prima dată după multe luni, cei trei au plecat acasă fără să se certe.
Iar când au ajuns în fața blocului, Maria i-a prins pe amândoi de mână.
Și n-a mai dat drumul.
