„E o substanță în paharul dumneavoastră”, a șoptit chelnerița, iar milionarul și-a demascat logodnica…

Ion îi zâmbi calm și luă pixul în mână. Sala era plină de avocați, martori și câțiva directori importanți. Toți îl priveau pe miliardarul care, în aparență, abia își ținea ochii deschiși. Doar el știa că fiecare pas fusese pregătit cu grijă.

„Desigur, iubirea mea”, rosti el cu o voce stinsă. Semnă încet, dar nu pe documentul din fața lui. Sub foaia cu contractul real, se afla o copie modificată de avocatul său personal, avertizat în acea noapte. Lavinia nu bănuia nimic.

În timp ce-și punea semnătura, ușa sălii se deschise. În prag apăru șeful securității, urmat de doi polițiști și de un notar public. Lavinia înlemni.

„Ce înseamnă asta?”, izbucni ea, ridicându-se de pe scaun.

Ion lăsă pixul pe masă, privind-o direct în ochi. „Înseamnă că teatrul s-a terminat.”

Polițistul principal scoase o folie transparentă. „Doamnă Lavinia Pop, sunteți acuzată de tentativă de omor și conspirație pentru dobândirea ilegală a bunurilor domnului Marinescu. Avem probe video, amprente și înregistrări ale conversațiilor dumneavoastră cu medicul complice.”

Lavinia se făcu albă la față. „Nu… nu e adevărat… El m-a provocat!”

Ion își împinse scaunul și se ridică, calm. „Ai vrut să mă transformi într-un trofeu viu, Lavinia. Din fericire, nu toată lumea se vinde pe bani.”

O tăcere apăsătoare umplu încăperea. Când polițiștii o încătușară, Lavinia aruncă o privire furioasă spre el. „Ai să regreți asta, Ion!”

El clătină din cap. „Nu, tu o să regreți că ai crezut că iubirea e o afacere.”

După ce ea fu dusă, sala rămase tăcută. Unul dintre directori se apropie de Ion. „A fost o capcană perfectă, domnule. Cum ați aflat?”

Ion își drese vocea, privind spre paharul de apă din fața lui. „O fată curajoasă. O chelneriță care a avut mai multă conștiință decât jumătate dintre oamenii de la masa asta.”

Mai târziu, în aceeași zi, Ion o chemă pe Sofia la biroul lui. Fata era palidă, tremura, crezând că va fi concediată.

„Domnule Marinescu, eu doar… nu puteam să tac…”

El zâmbi ușor. „Știu. Și tocmai de aceea, nu mai ești ospătăriță.”

Sofia îl privi nedumerită. „Cum adică?”

Ion îi întinse un dosar. „De azi ești secretara mea personală. Salariu dublu și o șansă la o viață mai bună. Oamenii ca tine sunt rarități.”

Ochii Sofiei se umplură de lacrimi. „Mulțumesc, domnule… nu știu ce să spun.”

„Spune doar adevărul, mereu”, răspunse el, privindu-i cu sinceritate. „E singura monedă care nu-și pierde valoarea.”

Zilele ce au urmat au fost o renaștere pentru Ion. Departe de a-l distruge, trădarea îl întărise. Începuse să-și revizuiască afacerile, să-și răsplătească oamenii loiali și să-și repare greșelile făcute în goana după avere.

Într-o seară, privind apusul din biroul său, gândurile i se întoarseră la Lavinia. Nu mai simțea ură, ci doar o tristețe tăcută. Apoi zâmbi, amintindu-și de vorbele tatălui său: „Banii pot cumpăra multe, dar niciodată inima cuiva curat.”

În spatele lui, Sofia intră cu două cafele. „Să știți, domnule, că am schimbat și parola la e-mail. Ca să nu mai pățiți ca înainte.”

Ion râse. „Ești mai atentă decât toată echipa mea de securitate.”

Ea zâmbi timid. „Poate pentru că mie chiar îmi pasă.”

El o privi un moment mai lung decât ar fi vrut. Pentru prima dată după mult timp, în ochii lui Ion Marinescu se aprinse din nou o scânteie de încredere. Poate că destinul, oricât de crud ar fi uneori, știe exact cum să așeze piesele la locul lor.