– „Tată, nu pleca! Te rog, rămâi cu noi!”

Timpul s-a oprit pentru câteva secunde. O liniște grea s-a așternut între ei, de parcă lumea din jur dispăruse.

Alex a făcut un pas în spate, rușinat și tulburat. Nici nu știa ce să spună. Tatăl lor, cândva un bărbat mândru, îmbrăcat mereu la costum, era acum doar o umbră. Hainele zdrențuite, ochii adânciți și privirea pierdută vorbeau despre ani de suferință.

— „Tată…?”, a rostit Gabi, abia șoptit.

Omul și-a ridicat încet privirea. Pe fața lui murdară s-a zărit un zâmbet slab, dar sincer.
— „Gabi?… Ești tu?…”

Lacrimi i-au umplut ochii. A vrut să-și întindă mâna, dar n-a putut. Tremura.

Alex a rămas nemișcat. Se uita când la fratele său, când la acel om. Nu reușea să împace imaginea tatălui puternic din copilărie cu cerșetorul din fața lui.

— „Cum… cum ai ajuns așa?”, a întrebat Gabi, îngenunchind lângă el.

— „Am pierdut totul…”, a spus bărbatul. „Casa, locul de muncă… femeia pentru care am plecat… tot. Am crezut că fericirea se cumpără, dar m-am înșelat. Când m-am întors, era prea târziu.”

Gabi simțea cum inima îi bate nebunește. Îl vedea slab, dar în același timp îl simțea tatăl lui. Acel om care-l ținuse în brațe când era mic, care-l învățase să meargă pe bicicletă.

Alex, în schimb, a încruntat sprâncenele.
— „Ți-ai făcut patul, dormi în el! Noi am suferit ani de zile din cauza ta!”

Tatăl și-a coborât privirea.
— „Știu, fiule. N-am venit să cer nimic. Doar să vă mai văd o dată… înainte să plec de tot.”

Cuvintele i-au străpuns sufletul lui Alex. A vrut să spună ceva, dar mândria i-a închis gura. Gabi, însă, i-a luat mâna tatălui și i-a spus încet:
— „Hai cu noi acasă. Te îngrijim, te pui pe picioare. Nu mai contează ce-a fost.”

Tatăl a început să plângă.
— „Nu merit, fiule…”

— „Nimeni nu e fără greșeală, tată. Ai plătit destul.”

Alex s-a uitat la fratele său. În ochii lui Gabi era atâta căldură, atâta iertare, încât rușinea l-a copleșit. Încet, s-a aplecat și el, punând o mână pe umărul tatălui.

— „Hai… mergem toți trei.”

În gară, oamenii se opreau și îi priveau, dar niciunul nu înțelegea povestea din spatele acelei îmbrățișări. Trei suflete care se regăseau după o viață de durere.

Acasă, mama a rămas fără cuvinte. Când l-a văzut, a vrut să închidă ușa. Dar Gabi i-a spus blând:
— „Mamă, uită-te bine la el. Nu mai e omul care a plecat. E doar un bătrân care vrea iertare.”

Femeia a lăcrimat, și pentru prima dată după mulți ani, inima ei s-a înmuiat.

În zilele ce au urmat, l-au spălat, l-au îmbrăcat, i-au tuns barba. Tatăl, în fiecare dimineață, stătea la geam, privind cum răsare soarele.

— „E frumos să-l vezi din nou, nu-i așa?”, a spus Gabi într-o zi.

— „Da… mai ales când nu-l mai aștepți”, a zâmbit tatăl.

Câteva luni mai târziu, omul s-a stins liniștit, înconjurat de familia pe care o pierduse.

Alex, privind spre sicriu, a rostit încet:
— „Nu știu dacă te-am iertat, tată… dar știu că am învățat ce înseamnă să nu mai judeci.”

Gabi a închis ochii și a zâmbit. Pentru prima dată, simțea că rana din copilărie se vindecase.

Și undeva, acolo sus, tatăl lor zâmbea și el, recunoscător că, măcar la final, a fost din nou acasă.