Alexandru mergea în urma ei fără să spună nimic.
Pașii Andreei răsunau pe marmura rece a holului. Respira greu. Își strângea palmele una în alta de parcă încerca să-și oprească tremuratul.
Când au ajuns lângă vechea bibliotecă din capătul vilei, ea s-a întors brusc spre el.
— N-avem mult timp.
Alexandru a privit-o rece.
— Ai exact zece secunde să-mi explici ce joc faci.
Andreea și-a mușcat buza. Apoi a scos din buzunarul șorțului un plic îngălbenit.
— Mama mea a lucrat aici înaintea mea.
El a rămas nemișcat.
— Știu.
— Nu. Nu știi nimic.
I-a întins plicul cu mâna tremurândă.
Alexandru l-a deschis încet. Înăuntru era o fotografie veche. O femeie tânără ținea în brațe un copil mic. Lângă ea stătea tatăl lui Alexandru.
Iar pe spatele pozei scria cu pixul:
„Pentru băiatul nostru. Într-o zi o să afle adevărul.”
Pentru prima dată în mulți ani, fața lui Alexandru s-a schimbat.
— De unde ai asta?
— Mama mi-a dat-o înainte să moară.
Tăcerea dintre ei devenise apăsătoare.
Din salon se auzea muzica încet, pahare ciocnite și râsete false.
Andreea a inspirat adânc.
— Eu nu sunt doar o angajată.
Alexandru a ridicat ochii spre ea.
— Ce vrei să spui?
— Suntem frați.
Cuvintele au căzut între ei ca o explozie.
Alexandru a făcut un pas în spate.
— Ai grijă ce spui.
— Crezi că aș inventa așa ceva? Mama mea a avut o relație cu tatăl tău acum aproape treizeci de ani. Când a rămas însărcinată, familia voastră a plătit-o să dispară. I-au dat un apartament mic la marginea Bucureștiului și bani cât să tacă. Dar ea n-a tăcut niciodată cu adevărat.
Alexandru strângea fotografia atât de tare încât i se albiseră degetele.
— Tatăl meu e mort.
— Și a murit fără să-ți spună adevărul.
Andreea avea lacrimi în ochi acum.
— Mama mi-a interzis să vin aici. Dar după ce s-a îmbolnăvit, mi-a spus tot. Mi-a zis că familia Rădulescu e capabilă de orice ca să-și păstreze imaginea curată.
Alexandru a rămas tăcut câteva secunde.
Apoi a întrebat încet:
— De ce îmi spui asta acum?
Andreea a înghițit în sec.
— Pentru că logodna asta e o capcană.
El a încremenit.
— Familia Marinescu nu vrea o alianță. Vor să te scoată din joc. Mama ta știe. Diana știe. Toți știu, mai puțin tu.
Alexandru a râs scurt.
Dar nu era un râs normal. Era genul de râs al unui om care începea să lege lucruri pe care nu voia să le vadă.
— Și tu de unde ai aflat?
— I-am auzit. Acum două nopți. În biroul mare. Vor să te acuze de fraude și să lase totul pe numele unchiului tău. După nuntă urma să dispari.
În clipa aceea, ușa bibliotecii s-a deschis brusc.
Mama lui Alexandru stătea în prag.
Palidă.
Cu privirea pierdută.
— Cine ți-a spus? a întrebat ea încet.
Andreea a înțeles imediat.
Femeia știa tot.
Alexandru s-a întors spre mama lui cu o furie pe care nimeni n-o mai văzuse.
— E adevărat?
Femeia a închis ochii pentru o clipă.
Și atunci s-a rupt tot.
— Tatăl tău a avut multe păcate, Alexandru… Dar pe ea a iubit-o cu adevărat.
Andreea a început să plângă în liniște.
Mama lui Alexandru s-a apropiat încet de ea.
— Am vrut să vă protejez pe amândoi.
— M-ați lăsat să trăiesc ca o servitoare în casa familiei mele! a izbucnit Andreea.
Femeia n-a avut răspuns.
Din salon s-au auzit pași și voci agitate. Cineva îi căuta.
Alexandru și-a șters fața cu palma și, pentru prima dată după mulți ani, părea obosit.
Foarte obosit.
A luat fotografia și s-a uitat lung la ea.
Apoi la Andreea.
Și ceva din privirea lui s-a schimbat.
Nu mai era rece.
Nu mai era omul care controla tot.
Era doar un bărbat care aflase că întreaga lui viață fusese construită pe minciuni.
Câteva minute mai târziu, Alexandru s-a întors în salon.
Toată lumea a amuțit când l-a văzut.
Diana zâmbea încă, fără să știe ce urma.
Alexandru a ridicat paharul.
— Am un anunț.
Toți invitații au tăcut.
— Logodna asta nu va mai avea loc.
Diana s-a albit la față.
Mama ei s-a ridicat imediat.
— Alexandru, gândește-te bine ce faci!
Dar el nu s-a oprit.
— Și încă ceva… din seara asta, Andreea nu mai e angajată aici.
A făcut o pauză scurtă.
— Este sora mea.
În salon s-a făcut un haos total.
Unii au scăpat paharele din mână. Alții șușoteau speriați. Diana țipa că totul e o minciună.
Dar Alexandru părea, pentru prima dată în viața lui, liniștit.
S-a dus lângă Andreea și i-a pus haina pe umeri.
— Hai acasă.
Ea l-a privit uimită.
— Acasă?
Alexandru a dat încet din cap.
— Da. De data asta… ca familie.
