Marian a dat afară o casieriță de nouăsprezece ani

Marian se uită la carnețel.

— Da.

— Bine. Ia-i și cheia de la vestiar. Fetele din astea încep să plângă după și n-avem nevoie de scandal. Asta nu-i cantină socială, Marian. Părinții bolnavi nu sunt scuză. Problemele personale rămân personale.

Marian se uită spre ușa biroului.

Florina stătea acolo împietrită.

Auzise tot.

— Știai? întrebă ea încet.

El nu răspunse.

Pentru că adevărul era mai urât decât orice „da”.

Nu știa.

Dar nici nu vrusese vreodată să știe.

După închidere, Marian luă geanta și actele, apoi plecă spre adresa din dosarul ei. Un bloc vechi nu departe de calea ferată. Vopseaua căzută de pe pereți. Cutii poștale îndesate cu pliante. Casa scării mirosea a beton umed și detergent ieftin.

Andreea stătea pe treptele de la etajul trei.

Încă purta pantofii de muncă. Fără geacă. Lângă ea era o pungă de plastic cu lapte, orez și cei mai ieftini biscuiți din magazin.

Când îl văzu, se ridică imediat.

— Domnule Ionescu? Am uitat să semnez ceva?

Nu „Ați venit să vă cereți scuze?”

Nu „Ce căutați aici?”

„Am uitat să semnez ceva?”

El îi întinse geanta.

— Ai uitat asta.

Ea o strânse la piept de parcă acel carnețel nu era hârtie, ci inima ei.

Din apartament se auzi o voce slabă.

— Andreea?

Ea se întoarse imediat.

— Vin, mamă.

Apoi ceva se izbi puternic de gresia din bucătărie.

Un strigăt înfundat veni imediat după.

Andreea păli.

— Mamă?

Exact în același moment, telefonul lui Marian vibră din nou.

Numele lui Costică apăru pe ecran.

Răspunse fără să-și dea seama de ce.

Iar vocea calmă a lui Costică se auzi prin difuzor:

— Marian, să nu te păcălească lacrimile. I-ai luat și cheia de la vestiar?

Marian rămase nemișcat câteva secunde.

Din apartament se auzea acum un zgomot ciudat, ca și cum cineva încerca să tragă aer în piept și nu reușea.

Andreea intră în fugă.

Fără să mai stea pe gânduri, Marian închise telefonul în nas lui Costică și o urmă.

Apartamentul era mic și întunecat. În bucătărie, o femeie slabă era căzută lângă masă, cu un pahar spart lângă mână. Fața îi era albă ca varul.

— Mamă! Mamă, mă auzi?

Andreea tremura toată.

Marian își reveni primul.

— Sună la salvare!

Fata bâjbâi după telefon cu mâinile tremurânde. Abia putea să vorbească.

Marian îngenunche lângă femeie.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai era manager. Nu mai era omul cu acte și reguli.

Era doar un om care vedea alt om prăbușit pe podea.

Salvarea veni repede.

Vecinii ieșiseră deja pe scară. O bătrână în halat șoptea rugăciuni. Un copil privea printre balustrade.

Andreea urcă în ambulanță cu mama ei.

Marian rămase jos câteva secunde, apoi se urcă și el în mașină înainte să se închidă ușile.

La spital, lumina rece a neonului făcea totul și mai trist.

Andreea stătea pe un scaun de plastic și își freca mâinile întruna.

— N-a mâncat aproape nimic azi, spuse încet. A zis să las laptele pentru mine…

Marian nu știa ce să răspundă.

Nu mai găsea nicio propoziție de manager.

Niciuna.

După aproape o oră, doctorul ieși.

— A făcut o cădere din cauza epuizării și a lipsei de tratament complet. Dacă mai întârziați puțin, putea fi mult mai rău.

Andreea izbucni în plâns.

Nu zgomotos.

Nu teatral.

Doar acel plâns care vine când omul nu mai poate ține nimic în el.

Marian simți ceva greu în piept.

Și atunci înțelese.

Fata asta nu adormise la muncă pentru că era leneșă.

Adormise pentru că ducea în spate o viață care ar fi obosit și un om dublu cât ea.

Telefonul lui începu iar să vibreze.

Costică.

De data asta, Marian răspunse.

— Ce faci acolo? întrebă patronul iritat. Sper că nu te-ai apucat să salvezi lumea.

Marian privi spre Andreea.

Avea capul plecat și ținea strâns o pungă cu medicamente de parcă erau aur.

— Nu, spuse el încet. Dar poate că pentru prima dată fac ce trebuie.

— Să nu-mi spui că te răzgândești cu fata aia.

Marian trase aer adânc în piept.

— Nu doar că mă răzgândesc. Mâine o primești înapoi la muncă.

La capătul celălalt se lăsă liniștea.

Apoi vocea lui Costică deveni rece.

— Atunci caută-ți și tu alt loc de muncă.

Marian închise telefonul.

Pur și simplu.

Fără frică.

Fără explicații.

A doua zi dimineață, pentru prima dată în ani, se trezi fără nodul acela în stomac.

Intră în magazin înainte de deschidere.

Florina îl privi surprinsă.

— Ai vorbit cu patronul?

— Da.

— Și?

Marian scoase cheia de la birou și o lăsă pe tejghea.

— Nu mai lucrez aici.

Femeia rămase cu gura întredeschisă.

— Ai înnebunit?

Poate că da.

Dar era pentru prima dată când simțea că respiră.

În aceeași zi, Marian se duse la spital cu două pungi mari de cumpărături. Pâine proaspătă. Fructe. Ceai. Carne. Și, fără să știe exact de ce, biscuiții aceia ieftini pe care îi cumpărase Andreea.

Fata îl privi uluită.

— Nu trebuia…

— Știu, spuse el. Dar vreau.

Ea tăcu câteva secunde.

— Nu înțeleg de ce faceți asta.

Marian se uită pe geamul salonului.

— Nici eu n-am înțeles multe lucruri până ieri.

În următoarele săptămâni, Marian începu să ajute cum putea. Vorbi cu niște foști colegi. Găsi un prieten care avea un mic magazin alimentar în cartier și care căuta oameni serioși.

Andreea începu acolo după ce mama ei ieși din spital.

Program mai scurt.

Salariu mai bun.

Și, pentru prima dată după mult timp, cineva care o întreba dacă a mâncat.

Într-o seară de toamnă, Marian trecu pe la magazin.

Andreea era la casă.

Obosită, da.

Dar zâmbea.

Iar când îl văzu, ridică puțin capul și spuse:

— Bună seara, domnule Marian.

Nu mai era frica aceea în vocea ei.

Doar liniște.

El zâmbi și ieși afară în aerul rece.

În spatele lui, scannerul continua să piuie.

Oamenii se grăbeau.

Viața mergea înainte.

Dar de data asta, undeva într-un magazin mic din România, o fată de nouăsprezece ani nu mai trebuia să aleagă între muncă și mama ei.