Martin mi-a înapoiat inelul după ce a citit un mesaj din telefonul meu

Am inspirat adânc și am privit mai întâi spre Renata, care dispăruse în camera ei.

Apoi m-am uitat la domnul Ernest.

Avea ochii în lacrimi.

Mi-a făcut un semn aproape imperceptibil din cap, ca și cum îmi spunea că hotărârea îmi aparține.

— Tânărul din fotografie era fiul dumnealui, am spus încet. Și tatăl Renatei.

În casă s-a făcut o liniște apăsătoare.

Martin a rămas nemișcat.

— Cum adică?

Am luat fotografia din mâna lui.

— Îl chema Alexandru. Ne-am cunoscut în facultate. Eram împreună de aproape doi ani când a murit într-un accident de mașină. Eu eram însărcinată în trei luni și nici măcar nu apucasem să-i spun.

Domnul Ernest și-a acoperit ochii cu palma.

— A aflat după înmormântare, am continuat. M-a căutat câteva săptămâni mai târziu. Mi-a spus că sunt singura parte din fiul lui care a mai rămas pe lume.

Martin nu mai spunea nimic.

— Nu am vrut să accept niciun ban. Dar domnul Ernest mi-a spus că nu face asta pentru mine. O face pentru nepoata lui.

Bătrânul a ridicat privirea.

— Fiul meu ar fi făcut orice pentru copilul lui. Eu doar am încercat să fac ce ar fi făcut el.

Mi-au dat lacrimile.

— De aceea întreba în fiecare vineri de „fetiță”. De aceea cumpăra flori pentru mormântul fiului lui. Și de aceea mi-a spus în mesaj că nu mai are ce să vândă.

Martin s-a uitat lung la domnul Ernest.

— Ați vândut lucruri ca să-i trimiteți bani?

Bătrânul a zâmbit trist.

— Mai întâi mașina. Apoi colecția de ceasuri. După aceea un teren moștenit de la părinții mei. Nu mai sunt multe de vândut.

Martin și-a dus mâna la frunte.

— Dumnezeule…

— Nu voiam ca Renata să simtă lipsa tatălui ei și nici lipsa bunicului, a spus domnul Ernest. Dar nici n-am vrut să intru cu forța în viața voastră.

Am făcut un pas spre el și l-am îmbrățișat.

Era pentru prima dată în toți acești ani.

L-am simțit tremurând.

— Iertați-mă, a spus Martin cu voce joasă. Am crezut…

— Știu ce ai crezut, l-am întrerupt. Și, sincer, dacă vedeam doar mesajele, probabil aș fi tras aceeași concluzie.

Martin s-a apropiat de domnul Ernest.

— Îmi pare rău.

Bătrânul i-a întins mâna.

— Important este că acum știi adevărul.

În seara aceea am deschis împreună cutia.

Înăuntru erau hăinuțe de bebeluș, câteva jucării vechi, un ursuleț de pluș și un album cu fotografii.

Toate fuseseră ale lui Alexandru.

Când Renata a ieșit din cameră, domnul Ernest a îngenuncheat cu greu în fața ei.

— Pot să-ți dau ceva?

Ea a dat din cap.

I-a întins ursulețul.

— A fost al tăticului tău când era mic.

Renata l-a luat și l-a strâns la piept fără să spună nimic.

Peste câteva zile am mers împreună la cimitir.

Pentru prima dată, domnul Ernest ne-a arătat mormântul la care aducea flori în fiecare vineri.

Renata a așezat un buchet de margarete și a întrebat:

— Aici doarme tati?

M-am aplecat lângă ea.

— Da, iubita mea.

S-a uitat spre fotografia de pe monument și a zâmbit.

— Seamănă cu mine.

Am simțit mâna domnului Ernest strângând-o pe a mea.

În acel moment am înțeles că, deși Renata își pierduse tatăl înainte să-l poată cunoaște, nu fusese niciodată lipsită de iubirea lui. Ea trăise, ani la rând, prin gesturile tăcute ale unui bunic care își transformase propria durere în grijă pentru singura parte din fiul său rămasă pe lume.