— Domnule, băiatul a locuit cu mine la orfelinat!

Emanuel a rămas nemișcat câteva clipe. De parcă timpul s-ar fi oprit, iar aerul devenise prea greu ca să-l mai poată respira.

— Unde e acum? — a întrebat el, cu o voce joasă, dar tăioasă.

Mariana și-a șters lacrimile cu colțul șorțului.
— Nu știu, domnule. A plecat din orfelinat pe la optsprezece ani. A zis că merge la București, să caute ceva… sau pe cineva. Nu l-am mai văzut de atunci.

Emanuel a închis ochii, încercând să-și adune gândurile. Trei decenii de tăcere, de vise frânte, de vină purtată în suflet. Iar acum, o femeie îi spunea că fratele lui trăiește.

În acea seară, nu a putut dormi. A scos din sertar o cutie mică de lemn, păstrată de ani de zile. În ea erau doar două lucruri: o fotografie veche cu el și Leon, și un avion de jucărie identic cu cel din tablou. Îl ținea în mână ca pe ceva sacru, tremurând.

Dimineața următoare, Emanuel a plecat fără să anunțe pe nimeni. A luat mașina și a pornit spre Botoșani. Pe drum, trecutul i se derula în minte: râsetele din curte, vocea mamei, mâinile mici ale fratelui lui strângându-i palma. Totul revenea.

La orfelinatul „Sfântul Andrei”, timpul părea că se oprise. Pereții scorojiți, curtea pustie, și o cruce veche la poartă. O femeie în vârstă l-a întâmpinat la intrare.
— Căutați pe cineva?

Emanuel i-a arătat o fotografie.
— Pe băiatul ăsta. Era aici, acum mulți ani. Îi spuneau Dănuț.

Femeia a încremenit.
— Dănuț… da, îmi amintesc. Copil bun. A avut un accident când era mic, și i-a rămas o cicatrice pe mână. A plecat, dar am auzit că s-a făcut mecanic auto la București.

Emanuel a simțit cum i se strânge pieptul. A mulțumit femeii și a plecat.

Câteva zile mai târziu, se afla în fața unui mic atelier dintr-o margine de cartier. O firmă ruginită spunea „Reparații Auto Dany”.

A intrat.

În spatele unei mașini, un bărbat cu părul castaniu, transpirat și plin de ulei, s-a ridicat încet. Când s-au privit, lumea parcă a dispărut pentru o clipă. Aceeași privire caldă, același zâmbet timid din copilărie.

— Dănuț? — a șoptit Emanuel, aproape fără glas.

Bărbatul a rămas uimit.
— De unde știți numele ăsta? — a întrebat, ștergându-și fruntea.

Emanuel s-a apropiat încet, scoțând din buzunar avionul mic de jucărie.
— Pentru că eu ți l-am cumpărat, frate. Eu sunt Emanuel.

Dănuț a încremenit. I-au tremurat buzele. A făcut un pas înapoi, apoi altul înainte. Lacrimile i-au curs pe obraji, murdărindu-i fața de ulei.

S-au îmbrățișat strâns, fără cuvinte. Doar sunetul motoarelor și al inimilor lor.

După câteva minute, Dănuț a spus, printre suspine:
— Am crezut că ați murit… că nu m-ați mai căutat.

Emanuel i-a pus mâinile pe umeri.
— Te-am căutat toată viața, frate. Și acum nu te mai las niciodată.

În acea zi, doi oameni care pierduseră totul și-au regăsit începutul. Iar în seara aceea, în conacul din Constanța, portretul lui Leon a fost coborât de pe perete. Nu din durere, ci pentru că speranța nu mai era în tablou — era vie, în carne și oase, în îmbrățișarea a doi frați pe care viața i-a despărțit, dar destinul i-a unit din nou.