S-a întors mai devreme din China, dar ce a găsit acasă l-a făcut să-și piardă mințile.

Dimineața următoare, curtea era plină de polițiști, vecini și reporteri. Oamenii vorbeau în șoaptă, iar camerele televiziunilor se îngrămădeau la poartă.

Un bărbat în costum, cu privirea pierdută, stătea pe bancă, ținând de mână o fetiță care dormea. Era Alexandru. Nu scosese niciun cuvânt de când chemase poliția.

Tot ce făcea era să-i mângâie părul Luciei, ca și cum ar fi vrut să șteargă cu mâna anii de frică.

— Domnule Radu, trebuie să vă întrebăm… — a spus un polițist, ezitând.
— N-am nimic de spus. Ați văzut cu ochii voștri.

Cuvintele i-au ieșit abia șoptite, dar în ele se simțea o furie adâncă, tăcută.

Sofia fusese scoasă din casă în cătușe, plângând și urlând că totul fusese o neînțelegere. Dar bărbații care veniseră la vila de lux o dăduseră deja de gol. Le arătaseră mesajele, transferurile de bani, filmările din camerele ascunse.

Pentru Alexandru, nimic din toate astea nu mai conta. Tot ce voia era să-și vadă copilul în siguranță.

În zilele care au urmat, presa a făcut din povestea lui o senzație. Titluri mari: „Soția milionarului – viață dublă și iad pentru un copil de cinci ani”. Dar dincolo de scandal, era un om zdrobit, care învăța să respire din nou.

A vândut vila. A închis firmele. A luat-o pe Lucia și s-a mutat într-un sat de lângă Pitești, într-o casă veche pe care o moștenise de la părinți.

Timp de luni întregi, a muncit cu mâinile goale. A reparat acoperișul, a făcut focul în sobă, a plantat flori în curte. Lucia râdea din nou, se juca cu pisicile și alerga prin iarbă.

Uneori, se trezea noaptea plângând și spunea:
— Tati, n-o să mă mai lase niciodată afară, nu?
El o strângea în brațe și îi răspundea mereu la fel:
— Nu, iubita mea. De acum, tati e mereu aici.

Au trecut ani. Alexandru nu s-a mai întors în lumea afacerilor. A început să ajute alți tați singuri, printr-o fundație pentru copii abuzați.

Numele lui a apărut din nou în ziare, dar de data asta dintr-un alt motiv: „Milionarul care și-a pierdut totul, dar a câștigat ce contează cu adevărat.”

Într-o zi de primăvară, în timp ce stătea cu Lucia la poartă, un vecin l-a întrebat:
— Nu ți-e dor de viața de oraș? De lux?
Alexandru a zâmbit și a privit cerul limpede.
— Am tot ce-mi trebuie. O casă curată, un copil fericit și liniște. Restul a fost doar zgomot.

Lucia s-a prins de mâna lui, i-a oferit o floare din grădină și i-a spus:
— Tati, am crescut. Dar tu rămâi eroul meu.

Și pentru prima dată după mult timp, Alexandru a simțit că viața lui avea din nou sens.