După ce soțul meu a murit, am folosit banii din asigurarea lui de viață

Mama a râs scurt, convinsă că femeia din fața ei încearcă doar să mă intimideze.

— Nu avem nevoie de explicații juridice. Este fiica mea. Suntem familie.

Doamna Carmen nu și-a schimbat expresia.

— Tocmai de aceea am rămas aici după semnarea actelor. Elena mi-a spus că se teme că veți încerca ceva asemănător.

Mama s-a întors brusc spre mine.

— Ai vorbit despre noi cu un avocat?

— Nu despre voi. Despre ceea ce ați făcut toată viața.

Pentru o clipă s-a lăsat tăcerea.

Apoi avocata a apăsat pe ecranul telefonului.

— Dacă nu părăsiți imediat proprietatea, voi solicita intervenția Poliției. Aveți deja o dovadă video că ați încercat să intrați fără acordul proprietarului.

Mama a râs din nou.

— Casă cumpărată din banii ginerelui meu. Ce proprietar?

Doamna Carmen a deschis mapa.

— Proprietarul este doamna Elena Popa. Casa este înscrisă exclusiv pe numele ei. Banii provin din indemnizația de asigurare de viață al cărei beneficiar unic era ea. Din punct de vedere legal, acești bani nu reprezintă moștenire și nu pot fi revendicați de alte rude.

Radu a făcut un pas înapoi.

— Mamă…

Dar ea nu voia să audă.

— Eu sunt mama ei! Am dreptul să-mi ajut fiica.

— A ajuta nu înseamnă să ocupați locuința fără acordul ei și să-i spuneți că trebuie să plece din propria casă, a răspuns calm avocata.

Mama și-a încrucișat brațele.

— O să ne lase ea până la urmă.

Atunci am vorbit eu.

— Nu. Și nu doar atât.

Am luat din sertarul comodei un dosar.

În ultimele săptămâni strânsesem mesaje, înregistrări și dovezi ale presiunilor pe care le făcuse asupra mea încă din ziua înmormântării.

Îmi ceruse bani.

Îmi spusese că Alexandru ar fi vrut ca familia „să rămână unită”.

Încercase chiar să mă convingă să-i trec casa pe numele ei „ca măsură de siguranță”.

Doamna Carmen i-a întins câteva copii.

— În cazul în care continuați să o hărțuiți, vom solicita și un ordin de protecție civilă.

Chipul mamei s-a albit.

Pentru prima dată părea că înțelege că situația nu mai era sub controlul ei.

Radu și-a lăsat geanta jos.

— Mamă, hai să plecăm.

— Taci!

— Nu, a spus el încet. Ai mers prea departe.

S-a întors spre mine.

— Elena… îmi pare rău. Eu chiar am crezut că ai fost de acord să ne mutăm. Mama ne-a spus că ai nevoie de ajutor și că ne-ai invitat.

Am rămas fără cuvinte.

— Nu am invitat pe nimeni.

Radu a închis ochii pentru o clipă.

— Atunci m-a mințit și pe mine.

S-a apropiat de mama și i-a luat una dintre valize.

— Plecăm.

Ea și-a smucit mâna.

— Nu mă trage!

— Dacă rămâi, vine Poliția.

După câteva secunde de ezitare, mama și-a ridicat și cealaltă valiză.

Înainte să iasă pe poartă, s-a întors spre mine.

— O să regreți.

M-am uitat la Sofia, care adormise din nou la pieptul meu.

— Nu. Am regretat destule până acum. De azi înainte aleg liniștea.

Mama nu a mai spus nimic.

Dubița a ieșit încet de pe alee.

Radu s-a oprit înainte de a urca.

— Dacă ai nevoie vreodată de ajutor adevărat, sună-mă. Fără condiții.

Am încuviințat din cap.

După ce au plecat, casa a redevenit tăcută.

Am închis ușa și am rămas câteva clipe sprijinită de ea.

Doamna Carmen mi-a pus o mână pe umăr.

— Soțul dumneavoastră a avut dreptate să vă desemneze singurul beneficiar. A vrut să fie sigur că nimeni nu va putea lua ceea ce a lăsat pentru dumneavoastră și pentru Sofia.

M-am uitat spre curtea pe care Alexandru visase să o vadă plină de râsetele fiicei noastre.

Lacrimile au venit în sfârșit, dar nu din neputință.

Ci din ușurare.

Pentru prima dată de la moartea lui, am simțit că reușisem să îi respect ultima grijă: să-i ofer fiicei noastre un cămin în care să fie în siguranță, iar nimeni să nu-i poată lua sentimentul că aparține acelui loc.