M-am cuplat cu bărbatul de care cea mai bună prietenă a mea era îndrăgostită de doi ani.

.și, pentru prima dată, am început să mă întreb dacă nu cumva am judecat-o prea aspru.

O fostă colegă m-a sunat și, în timpul unei discuții, mi-a spus:

— Știi că ea chiar credea că băiatul acela urma să-i ceară numărul de telefon?

Am rămas surprinsă.

Mi-a povestit că prietena mea le spusese mai multor colegi că băiatul o privea uneori prin facultate și că era convinsă că, mai devreme sau mai târziu, va avea curajul să se apropie de ea.

Poate că totul fusese doar în imaginația ei.

Poate că interpretase greșit câteva priviri.

Dar pentru ea sentimentele erau cât se poate de reale.

Am înțeles atunci că nu pierduse doar un băiat pe care îl plăcea.

Pierderea cea mai mare fusese prietenia noastră.

Cu toate acestea, există un lucru pe care nici astăzi nu îl pot spune.

Nu cred că i-am furat ceva.

Pentru că nimeni nu poate fi „furat” dacă nu a existat niciodată o relație.

Dacă el ar fi fost fostul ei iubit, logodnicul ei sau măcar un bărbat cu care ieșise la întâlniri, povestea ar fi fost cu totul alta.

Dar el nu știa nici măcar cât de îndrăgostită era ea.

Nu îi făcuse nicio promisiune.

Nu îi dăduse nicio speranță.

Iar sentimentele mele și ale lui au apărut firesc, fără să plănuim nimic.

Uneori mă gândesc că aș fi putut să vorbesc cu ea înainte să accepte el să fim împreună.

Poate ar fi durut-o mai puțin.

Poate că nu.

Însă nici astăzi nu cred că era corect să renunț la o relație sinceră doar pentru o iubire care exista doar într-o singură inimă.

Îmi pare rău că am pierdut o prietenă atât de apropiată.

Dar nu îmi pare rău că mi-am construit o relație cu un om care m-a ales pe mine.

Uneori, viața te pune în situații în care orice alegere rănește pe cineva.

Iar faptul că o decizie este dureroasă nu înseamnă întotdeauna că este și greșită.