Am intrat în bancă să-mi închid contul, iar acolo am găsit-o pe soacra mea

Angajata de la bancă se uita când la buletin, când la Galina.

— Doamnă, fotografia este destul de clară. Trebuie doar să mai facem câteva verificări.

— Ce verificări? izbucni soacra mea. V-am dat actul! Sunt banii mei!

Am simțit aproape nevoia să râd.

Banii mei.

Nici măcar nu se mai prefăcea.

Tânăra de la ghișeu își păstră calmul.

— Îmi puteți spune data nașterii?

Galina ezită.

O secundă.

Două.

Apoi spuse data greșită.

Angajata ridică privirea.

— Și adresa actuală?

De data aceasta Galina răspunse corect.

Probabil o memorase din buletin.

— Perfect, spuse angajata. Mai am nevoie de semnătura dumneavoastră aici.

Îi întinse o foaie.

Soacra mea luă pixul.

Atunci am făcut un pas înainte.

— Aveți grijă la semnătură, doamnă Galina. A mea e puțin mai complicată.

Pixul îi căzu din mână.

S-a întors atât de repede încât peruca i s-a deplasat într-o parte.

Pentru câteva secunde, pur și simplu m-a privit.

Albise complet.

— Tu?!

Am ridicat telefonul.

— Bună dimineața.

Angajata se uită la mine, apoi la buletin.

— O cunoașteți pe această doamnă?

— Sigur că da. Este mama soțului meu.

Am făcut o pauză.

— Iar buletinul pe care vi l-a dat este al meu.

Galina începu imediat:

— Nu o ascultați! Este instabilă! Are probleme în căsnicie și acum încearcă să—

— Atunci va fi foarte simplu să lămurim situația, o întrerupse angajata.

Apăsă discret un buton de sub birou.

După nici două minute, un agent de pază și directorul sucursalei au apărut lângă noi.

Galina încercă să ia buletinul de pe tejghea.

Angajata îl trase imediat înapoi.

— Vă rog să nu atingeți documentul.

— Este o neînțelegere! strigă ea.

M-am uitat direct la soacra mea.

— Atunci explică-mi cum a ajuns buletinul meu la tine.

— L-ai uitat la mine.

— N-am mai fost în casa ta de trei săptămâni.

A tăcut.

— Și aseară te-ai oprit lângă geanta mea când te-ai dus după apă.

Fața i s-a schimbat.

Atunci telefonul ei începu să sune.

Pe ecran apăru un nume.

Rareș.

Soțul meu.

Galina respinse apelul.

Telefonul sună din nou.

Directorul băncii o privi atent.

— Cred că ar fi mai bine să așteptăm poliția.

Când a auzit cuvântul „poliția”, Galina și-a pierdut complet cumpătul.

— Pentru ce poliție?! Sunt banii fiului meu!

În sucursală se făcu liniște.

Am simțit că mi se strânge stomacul.

— Ce-ai spus?

Galina își dădu seama prea târziu.

— Nimic.

— Ai spus că sunt banii lui Rareș.

— Pentru că sunteți căsătoriți!

— Banii provin din apartamentul bunicii mele.

— Și ce dacă? Rareș este soțul tău!

Am privit-o câteva secunde.

Apoi am întrebat:

— De unde știai în ce cont sunt?

Tăcere.

Asta era întrebarea importantă.

Eu nu-i spusesem niciodată.

Galina știa doar suma aproximativă.

Nu banca.

Nu contul.

Nu faptul că intenționam să mut banii.

— Cine ți-a spus?

— Nu-mi amintesc.

Telefonul ei sună pentru a treia oară.

Rareș.

Am întins mâna.

— Răspunde.

— Nu.

— Atunci răspund eu.

Am luat telefonul de pe tejghea înainte să poată reacționa și am apăsat butonul verde.

— Mamă? se auzi imediat vocea lui Rareș. Ai reușit?

Nimeni nu scoase un sunet.

Rareș continuă:

— Mamă?

M-am uitat la Galina.

Avea lacrimi în ochi.

Dar nu de rușine.

De frică.

Am dus telefonul mai aproape de gură.

— Ce anume trebuia să reușească, Rareș?

Tăcere.

Apoi apelul s-a închis.

Atunci am înțeles.

Nu fusese ideea disperată a unei soacre lacome.

Soțul meu era implicat.

Polițiștii au ajuns la scurt timp.

Am arătat înregistrarea făcută cu telefonul, am explicat dispariția buletinului și am cerut băncii să păstreze imaginile camerelor de supraveghere.

Dar adevărata surpriză a venit după-amiază.

Când am ajuns acasă împreună cu fratele meu, ușa apartamentului era întredeschisă.

Am încremenit.

— Nu intra, mi-a spus el.

Am sunat la poliție.

În interior nu mai era nimeni.

Dar cineva răscolise dormitorul.

Sertarele erau deschise.

Hârtiile împrăștiate.

Cutia în care țineam actele bunicii dispăruse.

La început am crezut că Rareș venise după documentele apartamentului vândut.

Apoi mi-am verificat laptopul.

Lipsea și el.

Și atunci mi-am amintit ceva.

Cu aproximativ două luni înainte, Rareș mă convinsese să-i arăt extrasul de cont.

Spusese că voia să calculăm dacă ne permitem să cumpărăm o casă.

Îi arătasem.

Acolo văzuse banca.

Soldul.

Numărul contului.

Tot.

Am simțit că mi se face rău.

În seara aceea m-a sunat avocatul pe care îl contactasem pentru divorț.

— Am verificat câteva lucruri despre care mi-ai spus.

— Și?

— Rareș are datorii.

Am închis ochii.

— Cât?

— Mult mai mult decât credeai.

În ultimele opt luni făcuse mai multe împrumuturi.

Mai rău, garantase o datorie uriașă pentru un prieten care dispăruse din țară.

Scadențele se apropiau.

Și atunci toate piesele s-au legat.

Cei 600.000 de lei ai mei nu reprezentau pentru Rareș și mama lui o moștenire.

Reprezentau salvarea lor.

Când am refuzat să trec banii într-un cont comun, au început să caute altă soluție.

Iar după ce l-am dat afară pentru infidelitate, au înțeles că timpul lor se terminase.

Galina furase buletinul.

Rareș îi spusese unde erau banii.

Și probabil crezuseră că o femeie cu perucă, ochelari și suficiente informații personale putea trece de verificările băncii.

N-au reușit.

În săptămânile următoare, lucrurile s-au destrămat rapid pentru Rareș.

Am continuat divorțul.

Mi-am mutat economiile într-un cont nou și am schimbat toate parolele.

Am depus plângere pentru furtul actului și tentativa de acces la bani, iar imaginile băncii și apelul lui Rareș au devenit dovezi pe care avocatul meu le-a tratat foarte serios.

Galina nu m-a mai sunat.

Rareș, în schimb, mi-a trimis zeci de mesaje.

Mai întâi a negat.

Apoi a dat vina pe mama lui.

După aceea a spus că totul fusese făcut „pentru familia noastră”.

Ultimul mesaj spunea:

„După atâția ani împreună, chiar vrei să-mi distrugi viața pentru niște bani?”

L-am citit de două ori.

Apoi i-am răspuns:

„Nu. Viața noastră ai distrus-o când m-ai înșelat. Pentru bani doar ai încercat să mă furi.”

Și l-am blocat.

Câteva luni mai târziu, am trecut din nou prin fața aceleiași bănci.

Mi-am amintit de peruca strâmbă a Galinei, de ochelarii enormi și de vocea ei indignată:

„Eu sunt femeia din buletin!”

Atunci situația fusese îngrozitoare.

Acum aproape că puteam râde.

Pentru că soacra mea intrase în bancă în dimineața aceea convinsă că avea nevoie doar de buletinul meu pentru a-mi lua economiile.

Dar a ieșit de acolo lăsându-mi ceva mult mai valoros decât banii:

dovada că divorțul de fiul ei fusese cea mai bună decizie pe care o luasem vreodată.