Eu și sora mea mai mică urcam cu liftul

Eu și sora mea mai mică urcam cu liftul, când un câine necunoscut și-a pus labele pe sora mea și a început să latre — am fost îngrozite când am înțeles motivul 😱😱

De atunci au trecut aproape cinci ani. Acum sunt deja la facultate, dar încă nu pot uita acel moment. Și, în sfârșit, am găsit puterea să vă povestesc ce s-a întâmplat atunci.

Era o zi obișnuită. După școală, eu și sora mea mai mică, ca de obicei, mergeam împreună acasă. Locuim la ultimul etaj într-un bloc înalt, așa că, bineînțeles, am luat liftul. În acel moment, vorbeam, râdeam, ne împărtășeam impresiile despre ziua care trecuse — totul era ca întotdeauna.

După câteva secunde, în lift a intrat după noi un bărbat, părea de vreo treizeci și cinci de ani, cu un câine mare, deschis la culoare. Eu și sora mea adorăm câinii — iar când am văzut labradorul, ne-am bucurat. Ea chiar a zâmbit și a vrut să se întindă spre el, dar atunci totul s-a schimbat brusc.

Câinele a încremenit dintr-odată, uitându-se fix la sora mea. Apoi, de parcă ar fi simțit ceva, s-a apropiat, s-a ridicat pe picioarele din spate și și-a pus labele grele și pufoase direct pe pieptul ei. Ea a țipat brusc, aproape plângând de frică, iar eu am rămas încremenită. Amândouă am crezut că, în clipa următoare, câinele o va mușca.

Labradorul a început să latre — tare, brusc, cu neliniște. Bărbatul a tras imediat de lesă, s-a așezat lângă câine, a început să-l mângâie și să-i spună că totul este în regulă.

— Nu vă speriați, copii, câinele nu mușcă.

Dar eu, cu lacrimi în ochi, am strigat:
— Domnule, dacă nu e periculos, atunci de ce s-a repezit așa la sora mea?! Vedeți, tremură toată! O să le spun totul părinților!

Atunci bărbatul s-a uitat la noi cu totul altfel. S-a făcut serios. Și, foarte încet, ne-a spus de ce câinele lui s-a comportat atât de ciudat. 😱😱 După asta, pentru familia noastră au urmat vremuri foarte grele. Continuarea în primul comentariu 👇👇

— Eu… trebuie să vă explic. Nu e doar un câine. Este antrenat să detecteze persoane bolnave de cancer.

Nu am înțeles imediat.

— Dacă simte la cineva o tumoră, dă semnal. Sare, latră… asta e meseria lui. Lucrez într-o clinică și facem împreună examinări. Eu… cred că trebuie să le spuneți părinților. Și să mergeți neapărat la medic. Doar ca să fiți siguri.

Restul îl țin minte ca prin ceață. Părinții, la început, nu au crezut, dar, pentru liniștea lor, au dus-o pe sora mea la spital.

Și diagnosticul s-a confirmat. Avea cancer.

A urmat cea mai grea perioadă din viața noastră. Diagnostic, investigații, tratamente. Spitalele au devenit a doua noastră casă. Ea a luptat, iar noi am luptat alături de ea. Am trecut prin multe împreună.

Dar nu toate poveștile se termină bine, din păcate. Uneori, chiar și cele mai luminoase speranțe se sting prea devreme.

Acum studiez, îmi continui viața. Dar, de atunci, de fiecare dată când văd un lift, un câine sau doar simt mirosul unui spital — inima mi se strânge.

Și știu un singur lucru cu certitudine: ceea ce s-a întâmplat atunci ne-a oferit puțin timp în plus. Timp să îi spunem cât de mult o iubim. Timp să fim împreună.

Și dacă nu ar fi fost acel câine… nici nu am fi știut.