Ea hrănește doi orfani cu o masă caldă: 15 ani mai târziu, a rămas fără cuvinte pentru că…

Din mașină a coborât un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum impecabil. Umbrela lui neagră strălucea de picăturile de ploaie. Isabel a simțit cum inima îi bătea nebunește. Rareori trecea cineva atât de elegant prin partea aceea de oraș.

Bărbatul a intrat în han cu pași hotărâți. Când și-a scuturat paltonul și și-a ridicat privirea spre ea, Isabel a simțit un fior. Ochii aceia… ochii aceia negri și blânzi îi erau cumplit de cunoscuți.

—Doamnă Isabel? a întrebat el, cu o voce caldă.

Ea a clipit nedumerită.
—Da… eu sunt.

Bărbatul a zâmbit, iar zâmbetul acela i-a adus aminte de diminețile de iarnă de demult.
—Mă numesc Diego. Poate nu vă mai amintiți… dar acum cincisprezece ani, ați hrănit doi copii înfometați. Pe mine și pe sora mea, Lucía.

Tălpile Isabeli s-au înmuiat. Abia se sprijinea de tejghea. Ochii i s-au umplut de lacrimi. În fața ei nu mai era băiețelul slab și înfometat, ci un bărbat în toată firea, sigur pe el, dar cu aceeași privire recunoscătoare.

—Diego… șopti ea. Dumnezeule, crezusem că… că v-ați pierdut.

Diego a dat din cap și i-a prins mâinile între ale lui.
—Nu, doamnă. Cineva bun ne-a găsit și ne-a dus într-un centru, dar am fost norocoși. Am avut parte de oameni care ne-au ajutat să mergem la școală. Am muncit din greu. Iar acum… acum am venit să vă spun că nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil fără dumneavoastră.

Isabel plângea în hohote. În tot acest timp, se întrebase mereu ce se întâmplase cu ei, iar acum îi avea din nou în față.

Diego a făcut un semn discret și, din mașina luxoasă, a coborât o tânără frumoasă, cu părul lung și cu un zâmbet cald. Era Lucía.

—Doamnă Isabel! a strigat ea, alergând spre femeia care odinioară îi dăduse pâine caldă.

S-au îmbrățișat strâns, ca o familie regăsită după prea mult timp.

—Nu am uitat niciodată, spuse Lucía printre lacrimi. În fiecare iarnă, ne aminteam de dumneavoastră, de mâinile dumneavoastră calde, de ciocolata aceea groasă și dulce… ne-ați salvat.

Isabel nu știa ce să spună. Îi privea ca pe propriii ei copii.

Diego a inspirat adânc și a continuat:
—Am venit și pentru altceva. Nu doar să ne luăm rămas bun de la trecut, ci să vă rugăm să faceți parte din viitorul nostru. Am deschis o fundație pentru copii orfani și vrem să fiți parte din ea. Vrem să fiți chipul bunătății care ne-a ținut în viață atunci când nu mai aveam nimic.

Isabel și-a dus mâna la gură, copleșită. Ea, o femeie simplă, care își petrecuse viața muncind la han, acum era privită ca un erou.

În acea seară, au stat la aceeași masă, exact ca atunci, cu fasole, pâine caldă și cafea fierbinte. Dar de data aceasta, Isabel nu le dădea mâncare din milă. Ci primea înapoi, prin dragoste și recunoștință, mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată.

Când au ieșit din han, Diego s-a întors spre ea și i-a spus:
—Mama mea ne-a părăsit prea devreme. Dar Dumnezeu ne-a trimis-o pe dumneavoastră în locul ei.

Și, pentru prima dată după mulți ani, Isabel a simțit că viața ei nu fusese în zadar. Toată oboseala, singurătatea și anii de muncă se transformaseră într-un dar care înflorise în acești doi copii.

A privit ploaia care cădea peste străzi și a zâmbit. Într-o lume plină de indiferență, un gest simplu — o masă caldă — făcuse minuni.

Și atunci a înțeles: binele pe care îl faci nu dispare niciodată. Se întoarce la tine atunci când te aștepți cel mai puțin, dar exact când ai cea mai mare nevoie.