Elevii își băteau joc de noua profesoară

😢😢
Elevii își băteau joc de noua profesoară, încercau s-o facă să plângă, dar după câteva minute s-a întâmplat ceva neașteptat 😢😲

La clasa a 10-a B nu mai fusese de mult un profesor stabil de literatură. Unul plecase în concediu de creștere a copilului, altul nu rezistase mai mult de o lună. Când a apărut Ana Vladimirescu — tânără, calmă, îngrijită — elevii s-au privit între ei:
— Încă una… N-o să stea mult.

Ora a început cu o încercare de a-i testa limitele.

— Așadar, deschideți caietele… — a spus profesoara.

— Noi n-am adus! — a strigat cineva din ultima bancă. Râsete.

— Poate v-ați prezenta mai întâi, și abia apoi ne predați? — a spus ironic un alt elev.

— Bine. Ana Vladimirescu, — a rostit ea liniștită. — Iar eu…

— Ana Viagrescu! — a strigat o fată din clasă.

— Parfumul e de pe vremea bunicii, iar ochelarii și mai rău! — râsetele s-au amplificat.

Cineva a dat drumul pe telefon la sunete de măgari. Clasa izbucni în râs. Cât timp ea scria ceva pe tablă, un elev a lansat un avion de hârtie în spatele ei.

Profesoara s-a întors.

— Poate o să plângeți și o să fugiți, ca cea de dinainte? — a șoptit cineva suficient de tare cât să audă.

Altul a căscat ostentativ și a lăsat manualul să cadă pe jos cu zgomot. Ceilalți l-au urmat — acum cărțile cădeau, scaunele scârțâiau, iar cineva se uita fără jenă pe TikTok de pe tabletă.

Și atunci Ana Vladimirescu, complet neașteptat, s-a așezat pe marginea catedrei și a rostit calm, aproape ca într-o zi obișnuită… Întreaga clasă a încremenit la auzul cuvintelor ei…

— Știți, nu am fost dintotdeauna profesoară. Exact acum un an lucram într-o secție oncologică pentru adolescenți. Aveau vârsta voastră. Unii visau doar să apuce ziua absolvirii. Pentru ei conta totul: cărțile, poeziile, pur și simplu să vorbească cu cineva.

— Un băiat de 17 ani. Diagnostic: sarcom. Citeam împreună „Evgheni Oneghin”, cu voce tare, pentru că el nu mai putea vorbi.

Clasa a început să se liniștească.

— Ținea cartea în mâini, chiar și când degetele nu-l mai ascultau. Mi-a spus: „Păcat că nu iubeam cărțile înainte. Acum aș da orice să pot… să stau la o oră normală. Fără perfuzii.”

În sală s-a lăsat o liniște grea.

— O fată din alt salon — a continuat profesoara — visa doar să ajungă la școală. Să stea într-o clasă adevărată. Voi, copii… voi trăiți visul lor, și vă purtați de parcă viața v-ar fi datoare.

— Nu o să vă plâng de milă, nici nu o să vă implor. Eu știu cât valorează viața. Iar dacă vreți să aflați și voi… continuați.

S-a ridicat, a îndreptat teancul de caiete de pe masă, și-a fixat ochelarii și a deschis catalogul. În restul orei, nu s-a mai auzit niciun sunet în clasă.

Din acea zi, nimeni n-a mai glumit pe seama ei și nimeni n-a mai rostit altfel numele profesoarei Ana Vladimirescu.