Toate asistentele care avuseseră grijă de un bărbat aflat în comă de mai bine de trei ani au început

Dimineața următoare, doctorul Marinescu a ajuns devreme la spital. Nu dormise aproape deloc. Se gândise toată noaptea la ce putea să descopere pe filmare. În adâncul lui spera să nu fie nimic, doar o greșeală, o coincidență ciudată care avea să se risipească de la sine.

Cu o cafea tare în mână, s-a așezat în biroul lui și a apăsat „play”. La început, doar tăcerea tipică unui salon de terapie intensivă. Aparatele bipăiau monoton, lumina rece din plafon rămânea constantă. Orele treceau, nimic nu se întâmpla.

Până spre dimineață, când ceva s-a mișcat.

Andrei s-a aplecat instinctiv spre ecran. Trupul lui Mihai părea să se încordeze. Apoi, lent, una dintre monitoare a început să arate o ușoară creștere a ritmului cardiac. Nimic anormal, s-ar fi putut spune, dar apoi s-a întâmplat ceva ce medicul nu mai văzuse niciodată.

Din aparatele care mențineau viața pacientului s-a auzit un țiuit scurt, iar în jurul corpului lui Mihai s-a ivit o lumină slabă, ca o pâclă albăstruie. Nu părea o reflexie și nici o defecțiune. Camera surprindea clar cum acea lumină plutea deasupra pieptului lui, vibrând ușor, ca o respirație.

Marinescu a simțit cum i se strânge stomacul.

A urmărit cum acea lumină se ridica, se dilata, apoi dispărea complet. Totul a durat mai puțin de un minut. Dar în clipa următoare, ușa salonului s-a întredeschis singură.

Nimeni nu ar fi trebuit să fie acolo.

Pe filmare, se vedea cum aerul tremura, ca și cum cineva invizibil ar fi trecut prin cameră. Monitoarele au început să sune, iar mâna pacientului s-a mișcat brusc. Doctorul a închis laptopul cu un gest reflex, cu inima bătându-i nebunește.

După câteva minute, și-a făcut curaj și a chemat doi paznici. Când s-au întors împreună în salon, totul era liniștit. Mihai dormea la fel ca înainte. Doar camera ascunsă filma mai departe, tăcută.

A doua zi, Andrei a dus înregistrarea la poliție. A încercat să explice ce se vedea acolo, dar ofițerii l-au privit neîncrezători. Unul chiar a râs spunând că „poate îngerul pazitor își face de lucru noaptea”.

Dar adevărul era mult mai straniu.

La doar câteva zile după aceea, Laura Călin, ultima asistentă însărcinată, a născut prematur. Copilul — un băiețel perfect sănătos — avea aceeași pată mică pe încheietură ca Mihai Rusu. O pată pe care doar familia lui o știa.

Când doctorul Marinescu a aflat, a mers din nou la salonul 312B. A privit tăcut chipul tânărului pompier care dormea. Și, pentru prima dată, a șoptit:

— Mihai… te-ai întors, nu-i așa?

În clipa aceea, monitoarele au început să bipăie nebunește.

Pe ecranul de monitorizare, creierul pacientului arăta semne de activitate. Iar pentru prima dată după trei ani, pleoapele lui Mihai s-au mișcat ușor, ca și cum ar fi vrut să se trezească.

Doctorul a rămas nemișcat, cu lacrimi în ochi, conștient că asistase la ceva ce nici știința, nici logica nu puteau explica.

Pentru unii, minunea aceea avea să rămână un mister. Dar pentru el, era dovada clară că viața nu încetează niciodată să-și caute drumul înapoi — uneori chiar și dincolo de somnul adânc al morții.