La bal, l-am văzut pe soțul meu dansând cu o altă femeie

M-am întors încet spre el. Lumina palidă a veiozei îi contura chipul obosit, iar în ochii lui se citea o vinovăție pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Nu am uitat, Mihai, am spus calm. Am lăsat-o acolo intenționat.

A rămas nemișcat, cu mâna întinsă.
— Ce vrei să spui?

— Că nu mai am pentru ce s-o port.

Tăcerea a devenit grea ca plumbul. Îl vedeam cum încearcă să găsească un răspuns, cum buzele i se mișcă fără sunet, cum ochii i se umezesc.

— Clara, nu e ceea ce crezi…

Am zâmbit amar.
— Ba e exact ceea ce cred. Poate că n-a fost prima oară, dar sigur e ultima dată când o văd.

El s-a apropiat, dar eu m-am dat un pas înapoi. Mirosul parfumului acelei femei era încă pe haina lui, și m-a lovit mai tare decât orice cuvânt.

— Te rog, lasă-mă să-ți explic…

— Nu mai e nimic de explicat. Ți-ai spus povestea acolo, în fața tuturor, fără cuvinte.

S-a prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. Eu m-am așezat pe marginea patului, privindu-l cum tremură. Ani întregi am tăcut, am iertat, am acoperit cu iubire greșelile lui mărunte. Dar de data asta, ceva în mine se rupsese definitiv.

— Ți-ai amintit când mi-ai pus inelul? am întrebat încet. Sub stejarul ăla bătrân, când ai spus că o să mă respecți mereu. Ți-ai amintit?

Nu a spus nimic. Doar lacrimile i-au căzut pe podea, una câte una.

— Clara, te rog, nu renunța la noi. A fost doar un dans.

— Nu, Mihai. A fost adevărul. Dansul a fost doar oglinda.

M-am ridicat, mi-am luat haina și am privit încă o dată spre el. Îmi doream, dintr-un colț ascuns al sufletului, să se ridice, să mă oprească, să spună ceva care să repare tot. Dar n-a făcut-o. Doar a rămas acolo, în tăcerea lui.

Am ieșit din apartament, iar aerul rece de noapte mi-a izbit fața. Simțeam lacrimile fierbinți curgând, dar și o libertate ciudată, aproape dureroasă.

M-am plimbat până în parc, acolo unde, cu ani în urmă, visam împreună la o viață simplă, plină de dragoste și încredere. Mi-am amintit cum râdea, cum mă ținea de mână, cum promitea că „nu va lăsa niciodată rutina să ne stingă”.

Dar viața are felul ei de a testa promisiunile. Unele rezistă, altele se frâng.

Am privit cerul și am șoptit:
— Poate că dragostea adevărată nu se măsoară în câți ani durează, ci în câte momente rămân curate.

A doua zi, i-am lăsat un bilet. Nu acuzații, nu reproșuri. Doar câteva cuvinte:
„Mulțumesc pentru anii frumoși. Pe ceilalți îi las în urmă.”

Am plecat din oraș pentru o vreme. M-am dus la sora mea, la țară, unde timpul curgea mai încet și liniștea avea alt gust. Am început să pictez din nou, să citesc, să mă redescopăr.

Au trecut luni. Nu m-a căutat. Sau poate m-a căutat, dar eu nu mai eram aceeași femeie care a plecat din sala de bal.

Într-o zi, plimbându-mă pe sub stejari, am văzut un bătrân care i-a spus soției lui: „Încă îți strălucește verigheta.”
Ea a zâmbit și a răspuns: „Pentru că încă e iubită.”

Am zâmbit și eu. În sfârșit, înțelegeam.

Când am ajuns acasă, am scos inelul din sertarul unde îl pusesem și l-am privit o vreme. Nu cu durere, ci cu recunoștință.

Pentru că uneori, pierzând o iubire care te minte, câștigi o viață care te vindecă.