ȘI-A ADUS COPILUL LA MUNCĂ

Dar cuvintele nu au mai ieșit.

A rămas în prag, cu mâna încă pe clanță, de parcă orice mișcare ar fi putut sparge liniștea aceea ciudată.

Radu s-a mișcat ușor.

Floarea a încremenit.

Ochii lui s-au deschis încet, confuzi la început, apoi limpezi. S-a uitat în jos, spre fetița care dormea lipită de el, apoi spre Floarea.

Pentru o clipă, nu a spus nimic.

— Îmi pare rău… — a șoptit ea, aproape fără glas. — Nu am avut ce să fac… nu am avut unde să o las…

Vocea îi tremura.

— Dacă vreți… plec acum. Nu mai vin. Doar… nu mă dați afară fără să iau ultimii bani… am nevoie de ei…

Se pregătea deja pentru ce e mai rău.

Pentru ușă închisă.
Pentru rușine.
Pentru încă o lovitură.

Dar Radu nu a ridicat vocea.

Nu s-a încruntat.

S-a uitat din nou la copil, apoi a oftat adânc, ca un om care poartă mai mult decât lasă să se vadă.

— De cât timp…? — a întrebat încet.

Floarea a clipit, neînțelegând.

— De cât timp te descurci așa?

A coborât privirea.

— De câteva luni… — a spus încet. — De când s-a închis grădinița. Și… nu ne-am mai revenit de atunci.

Radu a tăcut.

A mângâiat ușor capul fetiței, cu o grijă pe care Floarea nu ar fi crezut-o posibilă la el.

— Nu trebuia să te ascunzi — a spus după câteva secunde.

Floarea a simțit cum îi dau lacrimile.

— Dacă spuneam… mă temeam că mă dați afară…

Radu a zâmbit slab. Nu ironic. Nu rece. Alt fel de zâmbet.

— Și dacă te dădeam afară, ce făceai?

Nu a știut ce să răspundă.

Pentru că răspunsul era simplu și dureros: nu avea unde să se ducă.

Tăcerea a spus tot.

Radu s-a ridicat încet, cu grijă să nu o trezească pe Iasmina. A dus-o până la canapeaua din birou și a așezat-o ușor, acoperind-o cu sacoul lui.

Apoi s-a întors spre Floarea.

— Mâine — a spus calm — nu mai vii singură.

Floarea a simțit cum i se taie respirația.

— Cum adică…?

— Vii cu ea. În fiecare zi.

A clipit des.

— Nu înțeleg…

Radu s-a dus la birou, a deschis un sertar și a scos un carnețel.

— O să amenajăm camera de lângă bucătărie. Facem un colț pentru copil. Jucării, un pat mic… ce trebuie.

Floarea nu mai știa dacă visează.

— Dar… dumneavoastră nu suportați zgomotul…

Radu a ridicat din umeri.

— Nici singurătatea nu o mai suport.

A fost prima dată când a spus ceva personal.

Și a fost de ajuns.

Floarea a izbucnit în lacrimi.

Nu de teamă.
Nu de rușine.

De ușurare.

După atâta timp, cineva nu doar că nu o dădea afară… ci îi întindea o mână.

— Și încă ceva — a spus Radu.

Ea s-a șters la ochi.

— Da?

— Salariul tău… îl mărim. Ai nevoie. Se vede.

Floarea nu a mai rezistat. A făcut un pas înainte și, fără să gândească, i-a luat mâna și i-a strâns-o.

— Dumnezeu să vă dea sănătate… — a spus printre lacrimi.

Radu nu a răspuns imediat.

S-a uitat la copilul care dormea liniștit pe canapea.

— Poate că… — a spus încet — mi-a dat deja ceva.

În zilele care au urmat, casa aceea mare și rece a început să se schimbe.

S-a auzit râs.
S-au auzit pași mici pe holuri.
S-au văzut desene lipite pe frigider.

Iar Radu Munteanu, omul care nu suporta nimic din toate astea… ajungea uneori să stea în ușă și să privească.

În liniște.

Dar nu mai era liniștea aceea goală.

Era liniștea unui om care, în sfârșit, nu mai era singur.