O bătrână a căzut în mijlocul magazinului, dar nimeni nici măcar n-a încercat să o ajute

Dintr-o dată, din spatele mulțimii s-a auzit o voce subțire, dar hotărâtă.

— Mamaie, stați, vă ajut eu!

Toți s-au întors. Un băiețel de vreo 10 ani, îmbrăcat într-o geacă albastră, a alergat spre bătrână. A lăsat jos punga cu pâine pe care o ținea în mână și s-a aplecat lângă ea.

— Nu vă mișcați, bine? O să vă ajut să vă ridicați, încet.

Copilul s-a chinuit să o sprijine, dar forțele lui mici nu erau de ajuns. A privit în jur, căutând ajutor. Vânzătoarea, care până atunci se prefăcuse ocupată la casa de marcat, a venit într-un final și l-a ajutat să o ridice pe bunicuță.

Femeia stătea acum pe un scaun adus de cineva de la raionul de lactate. Respira greu, dar zâmbea.

— Mulțumesc, dragul meu… cum te cheamă?

— Radu, a zis băiatul, rușinat.

— Radu… ai suflet mare, să știi. Dumnezeu să te ocrotească.

Oamenii din jur tăceau. Câțiva au început să se apropie, rușinați că nu făcuseră nimic. O doamnă i-a adus un pahar cu apă, altcineva a venit cu un scaun cu rotile din spatele magazinului.

— Doamnă, vreți să chemăm ambulanța? a întrebat cineva.

— Nu, dragii mei… doar să mă ajutați să ajung până la poartă. Restul îl fac eu.

Dar Radu s-a uitat hotărât la ea.

— Nu, mamaie, vă duc eu acasă. Stau aproape, la două străzi. Mama o să ne ajute și ea.

Și, fără să mai aștepte un răspuns, băiatul i-a luat sacoșa și bastonul, apoi i-a oferit brațul. Încet, pas cu pas, au ieșit împreună din magazin. Afară, vântul rece le înroșea obrajii, dar bătrâna simțea o căldură în suflet cum nu mai simțise de mult.

Când au ajuns la colțul străzii, un bărbat s-a apropiat și le-a spus:

— Mă scuzați… vreau să plătesc eu cumpărăturile doamnei. A fost rușinos ce s-a întâmplat acolo.

Bătrâna a clipit des, încercând să-și ascundă lacrimile.

— Nu trebuia, domnule, dar vă mulțumesc din inimă…

Radu a zâmbit.

— Vedeți, mamaie? Nu toți oamenii sunt răi. Unii doar au nevoie să vadă că altcineva face primul pas.

Ajunși acasă, bătrâna s-a așezat pe canapea și i-a oferit băiatului o portocală dintr-un coș.

— Ia, dragul meu. E tot ce am, dar o dau din inimă.

Băiatul a refuzat cu un zâmbet, spunând că o va vizita mâine cu mama lui. Și s-a ținut de cuvânt.

De atunci, în fiecare weekend, Radu trecea pe la „mamaia Ileana”, cum începuse s-o strige. Îi aducea lapte, pâine și stătea de vorbă cu ea.

Vecinii, văzând asta, s-au schimbat și ei. Au început să-i mai ducă o supă caldă, o pungă cu mere, o vorbă bună. Magazinul acela, unde cândva nimeni nu întinsese o mână, devenise locul unde oamenii au învățat din nou ce înseamnă să fii om.

Iar mamaia Ileana spunea adesea, cu ochii umezi:

— N-am bogății, dar am avut parte de cea mai mare comoară — bunătatea unui copil și inima caldă a celor care s-au trezit la timp.

Și de fiecare dată când Radu o vizita, îi zâmbea și spunea:

— Vedeți, mamaie? Câteodată, o cădere te ajută să ridici suflete.