„Ce tupeu! Fosta familie a vrut să-i ocupe casa de la țară după divorț!”

Larisa ajunsese acasă mai devreme decât plănuise. Simțea că ceva nu e în regulă. Când a întors pe ulița care ducea la casa ei, a văzut poarta de lemn ușor deschisă și o mașină străină în curte.

A încetinit motorul și s-a uitat atent. Inima i s-a strâns. Era Dacia gri a Vierei.

A oprit mașina la marginea drumului, a inspirat adânc și a coborât. Putea auzi râsete din spatele casei, glasurile copiilor și mirosul de carne friptă.

S-au băgat în curte ca la ei acasă.

Larisa a intrat pe poartă fără un cuvânt. Când a apărut în fața lor, toți au încremenit. Viera ținea cleștele de grătar în mână, iar soțul ei turna bere în pahare.

– Ce-i asta? – a întrebat Larisa, cu vocea calmă, dar rece. – Ați venit fără rușine, nu?

– Hai, Larisa, nu te supăra… copiii voiau să se joace, am zis că nu te deranjăm – a început Viera, cu un zâmbet fals.

– În curtea mea? Cu grătar și bere? Crezi că sunt proastă?

S-a făcut liniște. Doar jarul trosnea ușor în grătar.

Larisa a luat telefonul din buzunar.
– Ieșiți imediat sau chem poliția. N-am chef de scandal, dar dacă mai calcă cineva pe aici, n-o să vă mai las în pace.

Viera a încercat să mai spună ceva, dar privirea Larisei era de ajuns. Familia s-a ridicat tăcută, strângând lucrurile în grabă.

Când au ieșit, Larisa a simțit un amestec de furie și tristețe. Casa aceea nu era doar o proprietate, era bucata ei de liniște, singurul loc unde mai simțea că e acasă.

A intrat înăuntru și s-a uitat la fotografiile de pe perete. Pe una dintre ele, apăreau ea și Andrei, zâmbind în curte, cu Viera în fundal. O imagine veche, din vremurile când încă mai credea că familia înseamnă ceva.

A luat fotografia, a pus-o într-un sertar și a încuiat.

Seara, s-a așezat pe prispă cu o cană de ceai. În aer mirosea a iarbă tăiată și a liniște.

A privit către cerul roșiatic al apusului și a zâmbit ușor. Pentru prima dată după mult timp, simțea că are din nou controlul asupra propriei vieți.

Știa că lumea o va vorbi, că rudele vor face glume, dar nu-i mai păsa. Într-o lume în care oamenii confundă bunătatea cu prostia, Larisa alesese să-și apere demnitatea.

A doua zi, a chemat un meseriaș din sat.
– Vreau un gard nou și în spate, mai înalt, cu sârmă ghimpată sus – i-a spus. – Și o cameră video la poartă.

Bărbatul a dat din cap.
– Ați pățit ceva, doamnă Larisa?
– Nu, dar vreau să fiu sigură că nu mai pățesc.

Peste o săptămână, curtea era ca o fortăreață mică, curată și îngrijită. Iar când Viera a trecut din nou prin sat și s-a uitat peste gard, n-a mai avut curaj nici să se oprească.

Larisa a zâmbit. Nu din răutate, ci dintr-o liniște care vine doar când știi că te-ai ridicat după ce ai fost călcată în picioare.

Casa de la țară era acum doar a ei. Iar odată cu liniștea acelei curți, și-a recâștigat nu doar curajul, ci și respectul de sine.

Uneori, nu trebuie să ridici vocea ca să pui un punct. Trebuie doar să închizi poarta.