„Nu-i mai dau niciun ban! Fiica mea a răbufnit și a spus totul: «Gata — plec!»”

A doua zi, Olia s-a trezit mai devreme ca de obicei. A făcut cafea, și-a pus o bluză curată și s-a uitat lung în oglindă. Avea doar douăzeci și doi de ani, dar ochii ei păreau ai unei femei trecute prin viață.

Mama dormea încă, iar Andreea, sora ei, derula clipuri pe telefon. „Du-te, fată, că iar o trezești pe mama,” i-a zis în silă. Dar Olia nu a mai răspuns. Pentru prima dată, tăcerea ei era grea, ca o hotărâre.

În drum spre serviciu, frigul i-a pătruns în oase, dar nu i-a mai păsat. Știa că azi își va cere dreptul. Că nu va mai accepta să fie doar sursa de bani din casă. La muncă, a stat concentrată. A făcut designul unui site pentru o firmă mică de mobilă, iar patronul a remarcat-o.

— „Ai talent, Olia. De ce nu încerci pe cont propriu? Uite, pot să-ți dau primele două proiecte,” i-a spus el.

Cuvintele i-au rămas întipărite în minte. Pe drum, gândurile îi alergau ca nebunele. Poate chiar ar putea. Poate ar putea să închirieze ceva mic, să lucreze de acasă, să respire.

Seara, când a intrat în apartament, mama stătea pe canapea, cu fața acră.
— „Ai cumpărat ulei? N-avem nimic în frigider!”
— „Nu, mamă. De azi încolo îți cumperi singură.”

Un moment de tăcere. Mama s-a ridicat și a început să urle. Cuvinte grele, aruncate ca pietre. Dar Olia n-a mai plâns. A trecut pe lângă ea, și-a luat laptopul și o geantă cu haine.

„Unde te duci, nesimțito?”
„Să-mi trăiesc viața,” a răspuns scurt.

A ieșit în frig, dar parcă aerul era mai curat ca niciodată. A mers la o prietenă care i-a oferit o canapea pentru câteva zile. În seara aceea, și-a creat un cont nou pentru freelanceri. A lucrat până târziu în noapte, cu ochii în lacrimi, dar cu inima plină.

În două săptămâni, a primit primul proiect adevărat: un magazin online din Cluj. A lucrat zile și nopți, a livrat la timp, iar clientul a fost încântat. I-a virat 1.800 de lei. Nu era mult, dar pentru Olia era începutul.

A cumpărat o floare mică în ghiveci și a pus-o pe biroul ei improvizat. „De aici începe tot,” și-a spus.

Câteva luni mai târziu, a reușit să închirieze o garsonieră modestă. S-a mutat cu doar o valiză și laptopul tatălui. Într-o seară, a găsit în sertar un bilețel scris de el: „Fata mea, să nu lași pe nimeni să-ți stingă lumina.” A plâns în tăcere.

Dar a doua zi s-a trezit zâmbind.

Când mama a sunat-o, cerându-i din nou ajutor, Olia a spus calm:
„Mamă, te iubesc, dar trebuie să te descurci. Acum e rândul meu să trăiesc.”

A închis telefonul și s-a așezat la birou. Soarele bătea pe fereastră, iar ecranul laptopului s-a luminat.

Pentru prima dată în viață, Olia nu mai simțea că lucrează pentru altcineva. Lucra pentru ea. Pentru liniștea ei, pentru visul ei, pentru libertatea pe care o așteptase toată viața.

Și atunci a înțeles: uneori trebuie să spui „nu” chiar și celor care ți-au dat viață, ca să poți, în sfârșit, să trăiești cu adevărat.