Milionarul s-a prefăcut că este om de serviciu — până când a văzut ce a făcut ea cu fiul lui autist.

Doamna Marinescu dădu din cap, notând ceva pe o foaie. Ochii ei reci o măsurau atent, de parcă ar fi vrut să-i citească sufletul.

– Să știți că nu e o slujbă ușoară, spuse femeia. Copilul are nevoie de răbdare și atenție. Domnul Bălan… e un om exigent.

Elena își strânse palmele și zâmbi timid. – Nu mi-e frică de muncă, doamnă. Am crescut și eu un frate cu nevoi speciale. Știu ce înseamnă.

Replica ei o făcu pe doamna Marinescu să ridice sprânceana, ca și cum ceva din glasul ei o atinsese.

După interviu, femeia o conduse prin casă. Totul era perfect ordonat, dar rece, lipsit de viață. Pereții albi, draperiile grele, mirosul de lemn vechi — păreau să ascundă povești pe care nimeni nu le mai spunea.

Într-un colț, Elena zări un bărbat în salopetă albastră, cu o șapcă trasă pe ochi, care ștergea praful de pe niște tablouri.
– El e Dorel, omul nostru de serviciu, spuse doamna Marinescu fără să se oprească.

Elena îi zâmbi din mers, iar bărbatul îi răspunse scurt, fără să ridice privirea.

Abia mai târziu avea să afle că acel „Dorel” era, de fapt, Radu Bălan, proprietarul vilei.

Prima zi de muncă a Elenei trecu cu greu. Luca stătea retras, jucându-se singur cu niște cuburi. Nu vorbea, dar din când în când o privea scurt, ca și cum ar fi încercat să o înțeleagă.

Când se apropie de el cu un zâmbet, copilul se ascunse după scaunul cu rotile. Elena nu se sperie. Se așeză pe podea, la distanță, și începu să cânte încet o melodie veche din copilărie.

După câteva minute, băiatul se întoarse spre ea. Nu spuse nimic, dar își lăsă cuburile mai aproape.

Din colțul camerei, „Dorel” privea scena. Ochii lui, ascunși sub șapcă, străluceau. În toți anii în care încercase să-și apropie fiul, nimeni nu reușise să-l facă să reacționeze atât de calm.

A doua zi, Elena intră devreme în bucătărie. Pregătea micul dejun când îl văzu din nou pe omul de serviciu, care repara o balama.
– Bună dimineața! Ce faceți acolo? întrebă ea veselă.
– Încerc să fac ușa asta să nu mai scârțâie, răspunse el.

Vocea lui era caldă, dar reținută. Avea mâini de om care nu doar muncește, ci și gândește. Elena nu știa de ce, dar ceva la el îi inspira liniște.

În zilele următoare, copilul începu să se apropie de ea. Odată, Elena i-a arătat cum să picteze cu degetele. Luca râse pentru prima dată, o râsă ușor, scurt, dar sinceră.

Atunci, Radu nu se mai putu abține. Se apropie și se așeză lângă ei.
– Pot să încerc și eu? întrebă, prefăcându-se că e doar curios.
Elena zâmbi. – Desigur. Luați o pensulă.

Bărbatul întinse mâna și, pentru o clipă, Luca îl privi direct în ochi. Ceva se frânse în sufletul tatălui. De ani de zile aștepta acel moment.

Pe seară, Elena îl surprinse în curte, împingând încet scaunul cu rotile al băiatului. Fără salopetă, fără mască, doar un păr grizonat și o privire blândă.

– Domnule… Dorel? spuse ea ezitant.
El se opri și oftă. – Numele meu e Radu. Sunt tatăl lui Luca.

Elena rămase mută. În fața ei nu mai era un simplu om de serviciu, ci un tată care își ascunsese durerea sub hainele unui muncitor.

– Am vrut să văd dacă cineva ar avea grijă de el fără să știe cine suntem, spuse el. Toți cei dinainte o făceau doar pentru bani. Dumneavoastră… ați făcut-o din inimă.

Elena își mușcă buzele. – Nu merit atâta laudă, domnule. Doar… îmi place copilul.

Radu zâmbi pentru prima dată după mulți ani. – Atunci rămâneți. Nu ca menajeră. Ca parte din familie.

De atunci, în casa aceea mare și rece s-a auzit din nou râsul unui copil. Iar Radu a înțeles, în sfârșit, că uneori nu banii, ci bunătatea sinceră a unui om obișnuit poate schimba totul.