Când m-am dus la casa fostei mele soții, după 5 ani de la divorț, am rămas înghețat

Era o fotografie înrămată, pusă pe peretele de deasupra patului.
M-am apropiat încet, aproape fără să respir.
În ea eram eu… și Alina, îmbrăcați în hainele de la nunta noastră.

Zâmbeam amândoi, fericiți, tinerei și plini de speranță.
Sub fotografie, scria cu un marker negru, tremurat: „Prima și ultima mea iubire.”

Mi-au înțepenit mâinile.
Am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Alina… de ce o mai ții? am întrebat cu o voce aproape stinsă.

Ea s-a întors spre mine, cu lacrimi în ochi.
— Pentru că, oricât aș încerca… nu pot să te uit.

Am rămas tăcut.
Cuvintele nu-și mai aveau rostul.
Ploaia bătea în continuare în geam, iar fiecare picătură părea să apese peste inima mea.

Am privit din nou fotografia.
În imagine, păream doi oameni care aveau totul.
Dar acum, în fața mea, stătea o femeie slăbită, cu ochii obosiți și mâinile tremurânde.

Am vrut să-i spun că și eu o iubeam încă, că am visat de mii de ori la ziua în care ne vom revedea.
Dar ceva m-a oprit.
Poate mândria, poate teama… sau poate realitatea că viața ne despărțise definitiv.

Pe o măsuță mică de lângă fereastră era o cutie de metal.
Din curiozitate, am ridicat capacul.
Înăuntru erau scrisori — zeci, poate sute — toate adresate mie.
Unele erau vechi, îngălbenite de timp, altele păreau scrise recent.

— Le-am scris, dar n-am avut curajul să ți le trimit, a spus ea încet.

Le-am răsfoit, cu mâinile tremurând.
„Mi-e dor de tine.”
„Azi am visat că te ții de mâna mea.”
„Încă te iubesc, deși știu că nu mai am dreptul.”

Am simțit un nod în gât.
Toți anii aceia în care am crezut că m-am vindecat… au fost o minciună.
În fața mea era femeia care mă iubise până la durere.

— Alina, dacă ai fi spus… dacă mi-ai fi spus că te simți așa… poate totul ar fi fost altfel.

Ea a zâmbit amar.
— Poate. Dar atunci eram prea mândră, iar tu prea tăcut.
Doi oameni care se iubeau, dar n-au știut să-și spună asta destul de tare.

A urmat o tăcere grea, în care se auzeau doar picăturile de ploaie și respirația noastră.

Am privit din nou fotografia.
Mi-am dorit, pentru o clipă, să pot întoarce timpul.
Dar viața nu se rescrie.

Am scos portofelul și am lăsat pe masă o bancnotă de 200 de lei.
— Pentru florile tale, să le schimbi cu unele vii, i-am spus.

A încercat să mi-o înapoieze, dar i-am prins mâna și am zâmbit.
— E doar un gest. Nu pot repara trecutul, dar pot pleca cu inima împăcată.

Am ieșit afară.
Ploaia se oprise.
Cerul se luminase puțin, iar aerul mirosea a pământ curat.

Pe stradă, m-am oprit o clipă și m-am uitat înapoi.
La fereastră, Alina mă privea.
A ridicat mâna și a zâmbit ușor.

Am înclinat capul și am plecat, știind că, deși viața ne dusese pe drumuri diferite, o parte din mine avea să rămână mereu acolo, în acel apartament mic, sub fotografia noastră de nuntă.

Și pentru prima dată după cinci ani… am simțit că pot respira din nou.