Unchiul meu tocmai ieșise din închisoare, iar toată familia i-a întors spatele

În fața noastră se întindea o vale largă, plină de pomi fructiferi, grădini ordonate și o casă mică, dar îngrijită, cu acoperiș roșu. Aerul mirosea a pământ reavăn și a flori de tei.

Unchiul s-a uitat la mine și a spus simplu:

— Aici am muncit toți anii ăștia, cât am fost departe. Am vrut să am ceva de lăsat în urmă, nu doar rușine.

M-am uitat la el fără să scot un cuvânt. Îmi era greu să cred că omul pe care toți îl ocoleau, care fusese arătat cu degetul, construise cu mâinile lui o adevărată oază de liniște.

Ne-a condus până în spatele casei. Acolo, între pomi, era un mic solar plin de legume, iar în mijloc — o ladă mare, acoperită cu o pânză.

A ridicat încet pânza.

Înăuntru erau zeci de borcane, fiecare etichetat, cu scrisul lui tremurat: dulceață de prune, compot de cireșe, zacuscă, miere, nuci.

— Pentru voi, a spus el. Când eram închis, mă gândeam că n-am fost bun de nimic. Dar după ce am ieșit, am vrut să demonstrez că pot face ceva curat.

Mama a început să plângă în tăcere. Îi tremurau mâinile când a atins borcanele.

— Frate… ai muncit atâția ani pentru noi?

— Pentru voi și pentru sufletul meu, a spus el, uitându-se spre cer.

Ne-am așezat apoi pe o bancă, iar vântul adia ușor. M-am simțit mic, rușinat, dar și plin de recunoștință.

Unchiul a scos din buzunar o foaie mototolită — era o hârtie de proprietate.

— Am trecut totul pe numele tău, mi-a spus. Aici e munca mea, dar și viitorul vostru.

— Nu pot primi asta, am spus aproape șoptit.

— Ba poți, pentru că nu primești un dar, ci o lecție. Oamenii te pot judeca, dar Dumnezeu știe ce e în inima fiecăruia. Eu mi-am ispășit greșelile.

În ziua aceea, ceva s-a schimbat în mine. Nu mai vedeam în el un om căzut, ci un om care s-a ridicat de zece ori mai drept.

Când mama s-a stins, unchiul a stat lângă ea până în ultima clipă. Ținea în mână o floare din grădina lui — o simplă garoafă albă.

După înmormântare, a venit la mine și a spus:

— Ai grijă de pământul ăsta. Nu lăsa să se piardă ce am început.

Anii au trecut. Am refăcut casa, am plantat pomi noi și am deschis un mic atelier unde oamenii veneau să cumpere dulceața unchiului.

Pe etichetă scria doar atât: „Din mâini greșite s-au născut roade bune.”

Și de fiecare dată când privesc grădina aceea, aud parcă vocea lui:

— Ce se sădește cu inimă curată, nu moare niciodată.

Astăzi, oricât de greu mi-ar fi, nu uit ce am învățat de la el — că oricine merită o a doua șansă și că uneori, cei mai respinși oameni sunt cei care ne salvează când nimeni altcineva nu o face.