Într-o zi, mama a adus acasă un băiețel cu hainele rupte și a spus

Tăcerea s-a lăsat peste masă. Tata s-a ridicat primul, încercând să zâmbească politicos, dar i se citea neliniștea în priviri. Mama, care ținea o farfurie cu sarmale aburinde, a rămas nemișcată, cu mâna suspendată în aer.

— Bună seara, a spus femeia, apropiindu-se de ușă. Îl căutăm pe domnul Tiberiu Ionescu.

Tibi a încremenit. Furculița i-a căzut din mână, iar privirea i s-a umplut de o neliniște ciudată.

— Eu sunt, a răspuns el încet.

Bătrânul a deschis o servietă și a scos câteva documente. Le-a pus pe masă, cu gesturi lente, aproape ceremonioase.

— Domnule Ionescu, a spus el cu voce gravă, după ani de căutări, am reușit să confirmăm că dumneavoastră sunteți fiul pierdut al familiei Petrescu din București.

Toți au amuțit. Mama și tata s-au privit, neștiind dacă să creadă sau nu.

— Familia Petrescu… cei cu fabrica mare de mobilă? a întrebat fratele meu uimit.

Bătrânul a dat din cap afirmativ.

— Da. Fiul lor a fost răpit în urmă cu 24 de ani. Cazul a fost redeschis acum câteva luni, când noi am primit o probă ADN anonimă.

Tibi s-a ridicat brusc, făcând scaunul să se lovească de podea.

— Nu… eu sunt fiul lor, al celor care m-au crescut. Eu nu am altă familie!

Mama s-a apropiat de el, punându-i mâna pe umăr, tremurând.

— Tibi… orice ar fi, tu ești copilul nostru. Asta nimeni nu poate schimba.

Ochii lui Tibi s-au umplut de lacrimi. Se uita la noi toți, la pereții plini de fotografii, la masa acoperită cu feștilă veche, la fețele noastre pline de emoție.

— Nu pot să plec, a spus el în șoaptă. Eu aici aparțin.

Dar avocatul i-a întins o fotografie veche. În ea, un copil mic, cu același zâmbet al lui Tibi, stătea între doi oameni eleganți.

— Asta e poza făcută cu o săptămână înainte de dispariția dumneavoastră.

Liniștea s-a prelungit dureros. În cele din urmă, femeia — mama biologică a lui Tibi — s-a apropiat și l-a îmbrățișat plângând.

— Te-am căutat toată viața… nici o zi nu am încetat să sper.

Tibi nu a spus nimic. Doar a stat acolo, prins între două lumi — una care îi dăduse viață și alta care îi dăduse dragoste.

După câteva clipe, s-a întors spre noi.

— Nu pot uita de unde am venit. Voi m-ați salvat, m-ați făcut om. Poate că sângele spune una, dar inima mea știe altceva.

Mama l-a îmbrățișat, iar lacrimile lor s-au amestecat.

Cei din familia Petrescu au înțeles. Nu au mai insistat. Au spus doar că îl vor vizita cândva, să povestească, să-l cunoască mai bine.

După ce mașina s-a îndepărtat pe drumul prăfuit, am rămas toți în curte. Vântul adia ușor, iar Tibi privea cerul, tăcut.

— Poate că am două familii, a spus el în cele din urmă, dar doar una m-a învățat ce înseamnă iubirea.

Mama a zâmbit printre lacrimi.

— Și noi avem doi fii. Asta e tot ce contează.

În noaptea aceea, casa noastră modestă părea mai plină ca niciodată. Nu de oameni, ci de recunoștință.
Pentru că, uneori, familia nu se naște din sânge, ci din inimă.