„Te suportăm doar din milă”, a țipat fiica mea, iar a doua zi am dispărut fără urmă

M-a privit cu o expresie rece, ca și cum eram un străin care o deranja. „Nu ți-am spus să vii mai târziu, tată?” a murmurat, dar vocea ei trăda o enervare care mă lovea mai tare decât orice insultă. Am intrat încet, cu pălăria în mână, încercând să zâmbesc.

„Am fost la medic, Beatrice… am niște analize care nu mi-au plăcut deloc. Poate mergem împreună data viitoare, că nu mai aud cum trebuie…”

Nici măcar n-a ridicat privirea. „Lasă, o să vedem.” Și s-a întors la cratițele ei, cu spatele la mine.

M-am așezat la masă, în timp ce nepoatele râdeau în sufragerie, privind ceva pe telefon. Mirosea a mâncare arsă și a tăcere. Andrei a apărut din dormitor, a dat din cap spre mine și s-a întors fără o vorbă. În acel moment, am simțit că nu mai aparțineam acelui loc.

Când s-a întâmplat scena cu televizorul, n-am mai putut să tac. Poate că vocea mea a sunat prea tare, poate că am spus ceva ce n-ar fi trebuit. Dar durerea din ochii ei când mi-a strigat acele cuvinte… n-o voi uita niciodată. „Te suportăm doar din milă!”

Am dormit puțin în noaptea aceea. Mi-am pus câteva haine într-un rucsac, actele într-o pungă veche și am ieșit din apartament pe furiș, înainte de răsărit. Străzile erau goale, iar aerul rece mi-a tăiat respirația. M-am dus în parc și am stat pe o bancă, privind cum se luminează cerul.

Mi-am dat seama că viața mea s-a micșorat până a încăput într-un sac. O casă goală, o fiică care mă privea ca pe o povară și o inimă care încă nu știa să urască.

M-am hotărât să plec din București. Cu ultimii bani rămași – vreo 700 de lei – am luat un tren spre Sinaia. Am vrut să văd iar munții, acolo unde mergeam odată cu Paraschiva. Pe drum, o bătrână s-a așezat lângă mine și mi-a spus: „Când nu te mai vor acolo unde ești, Dumnezeu te duce acolo unde ești nevoie.”

Cuvintele ei mi-au rămas întipărite.

La gară, un bărbat de vreo cincizeci de ani m-a întrebat dacă vreau o cameră ieftină. M-a dus la o pensiune mică, unde patroana, o femeie cu părul alb și zâmbet cald, mi-a oferit o ciorbă fierbinte. N-am spus nimic despre trecut. Am spus doar: „Sunt Francisc. Caut ceva de făcut.”

A doua zi, femeia m-a trimis la un atelier din sat, unde un meșter bătrân repara sobe și țevi. Când a auzit că am fost instalator, m-a luat fără să stea pe gânduri. „Nu-mi trebuie buletin, doar mâini pricepute”, a zis el râzând.

În fiecare zi am început să mă trezesc cu un scop. Reparam lucruri, ascultam povești și, pentru prima oară după mult timp, cineva îmi spunea „mulțumesc”.

Într-o duminică, femeia de la pensiune m-a invitat la masă cu toți chiriașii. Mirosea a sarmale și a cozonac. Oamenii vorbeau, râdeau, mă întrebau de familie. Am tăcut puțin, apoi am spus: „Am avut o familie… dar cred că Dumnezeu mi-a dat alta, aici.”

Toți au tăcut pentru o clipă, apoi femeia a ridicat paharul: „Atunci, bine ai venit acasă, domnule Francisc.”

Am simțit lacrimi în ochi, dar nu de tristețe. Era altceva — un fel de liniște adâncă, ca și cum, după o viață întreagă de muncă și suferință, cineva îmi spunea că merit și eu puțină pace.

Și în seara aceea, privind munții în zare, am înțeles că familia nu înseamnă mereu sânge. Uneori, familia e formată din oamenii care te primesc la masă fără să te judece, care îți oferă un loc fără să-ți ceară nimic în schimb.

Pentru prima dată după nouă ani, am adormit fără să mă simt singur.