După înmormântarea fratelui meu, văduva lui mi-a înmânat o scrisoare

„…dar sunt sigur că trebuie să știi. N-am avut niciodată curajul să-ți spun în față. Poate pentru că m-am temut că ai să mă urăști. Poate pentru că nu știam cum să încep. Sau poate pentru că te-am iubit într-un fel ciudat, distorsionat de vină.

Lily, tu nu ești doar sora mea. Ești fiica tatălui meu… și a fratelui lui. A unchiului nostru, Mihai.”

Am simțit cum tot aerul din cameră s-a evaporat. M-am ridicat de pe canapea, scrisoarea mi-a alunecat din mâini și am început să tremur.

A continuat:

„Mama ta era foarte tânără. Mihai, fratele tatălui nostru, era un om instabil, dar șarmant. Ea lucra la câmpul familiei, el tocmai se întorsese din Germania, după o perioadă petrecută acolo ‘la muncă’. Lumea a vorbit, dar tata a trecut cu vederea. A acceptat copilul ca al lui. Dar toți din familie au știut. Inclusiv eu.

Și de asta… de asta nu m-am putut apropia de tine cum ar fi trebuit. Te priveam și vedeam o viață întreagă de tăceri, de rușine ascunsă sub preș. Dar, în același timp, te priveam și vedeam un suflet care nu merita povara asta. Îmi pare rău că n-am știut să fiu fratele tău. Că am fost rece. Nepăsător. Nu erai de vină.

Ai fost copilul inocent într-o poveste murdară de păcate vechi.”

Scrisoarea continua, dar mâinile mele erau deja amorțite. M-am dus la bucătărie și am turnat un pahar cu apă, dar n-am băut. Mi-am sprijinit fruntea de dulapul rece și am încercat să-mi adun gândurile.

Ce era adevărat din toate astea? Tata… nu era tata? Unchiul Mihai? Amintirile cu el erau rare, dar persistente. Vocea lui gravă, râsul ușor sarcastic, felul cum mă ciufulea de parcă știa ceva ce ceilalți nu știau. Mi-am amintit cum mama nu voia niciodată să vorbim despre el, cum evita să-l invite de Crăciun sau de Paște, ba chiar și la nunți. Spunea că e „lume greșită”.

Am luat telefonul și am format numărul mamei. Vocea ei, obosită, răgușită, a răspuns după câteva secunde.

— Mamă, spune-mi doar un lucru, i-am spus direct. E adevărat?

Liniște.

— Ai citit scrisoarea, nu?

— Da.

— Atunci știi. Și dacă știi, nu pot să mai mint. Da, Lily. E adevărat. Lumea n-ar fi înțeles. Nici tu n-ai fi înțeles. Eram copilă. M-a constrâns. Și apoi m-a forțat să tac. Singura persoană care a știut și m-a sprijinit a fost tatăl tău. Adevăratul tău tată. Eric.

Atunci mi-au dat lacrimile. Eric… același Eric care nu-mi zicea niciodată „te iubesc”, dar era acolo, tăcut, la fiecare moment important. Nu-mi vorbea prea mult, dar nu lipsea niciodată. Pentru că el știa. Și n-a vrut să mă rănească cu adevărul. A vrut doar să mă protejeze.

Am închis telefonul și am luat scrisoarea din nou. Ultimul rând era scris cu un alt fel de cerneală, tremurat, ca și cum ar fi fost scris în grabă, poate chiar în ultima zi:

„Te-am iubit ca un frate. Poate nu ți-am arătat, dar fiecare tăcere a fost un scut. Acum nu mai pot fi lângă tine, dar te rog… iartă-mă.”

Am dus scrisoarea la piept și m-am lăsat jos pe podea, plângând pentru toate îmbrățișările pierdute, pentru toate întrebările fără răspuns, pentru un frate care a purtat o povară uriașă — în tăcere.

De atunci, în fiecare an, în ziua morții lui, merg la mormântul lui Eric cu o lumânare aprinsă și un buchet de floarea-soarelui. Pentru că el a fost soarele meu tăcut. Iar eu, fără să știu, am fost adevărata lui soră. În suflet. În tăcere. În iubire.