„Asta e mama mea.”

Ion a rămas nemișcat în fața ferestrei ore întregi, ascultând doar zgomotul ploii. În minte îi răsunau cuvintele băiatului — „Asta e mama mea”. Fiecare sunet, fiecare imagine din acea zi îi sfâșia sufletul.

A doua zi, dis-de-dimineață, l-a dus pe Luca la spitalul din Brașov pentru testul ADN. Nu voia să aștepte nici măcar o zi. Asistenta i-a privit pe amândoi și, pentru o clipă, a zâmbit — băiatul chiar semăna cu el.

Rezultatul urma să vină peste trei zile. Dar Ion nu mai avea răbdare. A început imediat să caute răspunsuri.

A mers la poliție, a scos din arhivă dosarul Elenei și a răsfoit fiecare filă. Fotografiile, interogatoriile, declarațiile martorilor — toate păreau reci, neimportante acum. Într-un colț, într-o notă de subsol, a găsit ceva ciudat: mențiunea unei femei care fusese văzută în urmă cu zece ani într-o pensiune din Predeal, împreună cu un copil mic. Niciodată nu fusese verificată.

Ion a simțit cum îi crește tensiunea. A doua zi era deja acolo. A vorbit cu proprietara, o femeie bătrână, care și-a frământat mâinile emoționată.
— Da… îmi amintesc de ea. Spunea că se numește Ana. Avea un băiețel. Frumoasă femeie, dar speriată… mereu se uita peste umăr.

Ion a arătat o fotografie cu Elena. Femeia a dus mâna la gură.
— Da, ea e! A plecat într-o noapte, pe furiș. Mi-a lăsat o hârtie cu datorie, zicând că o va plăti cândva…

Ion a luat hârtia în mâini tremurânde. Pe spate, scris mic, era un rând:
„Dacă mă iubești, nu mă căuta.”

Inima lui s-a frânt din nou. Dar de data asta, nu de durere, ci de hotărâre. Trebuia să afle adevărul.

După trei zile, rezultatul ADN a sosit. Pozitiv. Luca era fiul lui.

Ion a simțit că lumea i se prăbușește și renaște în același timp. În sfârșit avea o parte din Elena în fața ochilor. Și totuși, nu putea să trăiască fără să știe ce s-a întâmplat cu ea.

Seara, băiatul dormea în camera de oaspeți, strângând ursulețul Max la piept. Ion a intrat încet, așezându-se pe marginea patului. Atunci a observat ceva: o mică ruptură în spatele ursulețului. A deschis cusătura cu grijă… și în interior a găsit o hârtie împăturită de mână.

Era o scrisoare.

Cu inima bătându-i nebunește, a desfăcut-o. Pe foaia îngălbenită scria:
„Dacă găsești asta, înseamnă că Luca e în siguranță. M-au găsit. Trebuie să fug din nou. Spune-i că îl iubesc. Adresa: Strada Teilor 7, Timișoara. — E.”

Ion s-a ridicat brusc. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar în ochi îi ardea o flacără nouă.

Era momentul să plece.

A doua zi, a închis compania, a urcat băiatul în mașină și au pornit spre Timișoara. Ploaia s-a oprit, iar cerul s-a luminat ușor.

Pe drum, Luca a întrebat liniștit:
— O vom găsi, nu-i așa?
Ion i-a zâmbit și i-a strâns mâna.
— Da, fiule. Vom găsi tot ce-am pierdut.

Și pentru prima dată după zece ani, Ion simțea că merge în direcția potrivită.