Olga, după aproape treizeci de ani de căsnicie, știa că soțul ei mai călcase strâmb din când în când

– Mamă Olga, știi, am vorbit cu Irina și ne-am gândit la ceva. Am vrea să mergem cu toții câteva zile la munte. Doar noi, fără griji, fără treburi. Ce zici?

Olga a ridicat privirea, mirată. De ani buni, nu mai plecase nicăieri. Viața ei se învârtea între bloc, magazin și apartamentul fiicei. A oftat ușor.

– Ce munte, dragul meu? Cu ce bani? Astea-s vremuri grele.
– Nu-ți face griji, am pus noi deoparte. Tu doar fă-ți bagajul, a zâmbit Victor.

Nu voia să-i strice planurile, dar nici nu voia să fie o povară. Așa că, după câteva zile, cu o geantă mică și o inimă plină de gânduri, a urcat în mașină.

Drumul până la Sinaia i s-a părut un vis. Munții se ridicau semeți, iar pădurile o făceau să uite pentru o clipă toate necazurile. Când au ajuns la cabană, Iulia a sărit în brațele ei.

– Bunico, uite, ninge! a strigat fetița cu obrajii roșii.

Olga a zâmbit. Zăpada albă îi amintea de tinerețe, de vremurile când mergea cu Vlad la munte, când lumea părea mai simplă. O lacrimă i s-a rostogolit pe obraz, dar a șters-o repede, să nu vadă Irina.

În următoarele zile, a redescoperit liniștea. Diminețile începeau cu miros de cafea și râsete de copil. Iar serile, lângă sobă, Irina îi spunea:
– Mamă, știi… mă uit la tine și îmi dau seama cât de puternică ești. Ai trecut prin tot și ești încă în picioare.

Olga a zâmbit, dar în ochii ei se citea dorul.
– Nu știu dacă sunt puternică… Doar că n-am avut încotro.

Într-o seară, Victor a venit cu o foaie.
– Am vorbit cu un coleg. Au nevoie de cineva la birou, cu experiență tehnică. Nu e greu, și nici nu trebuie să te deplasezi mult. Ce zici, te bagi?

Olga a rămas fără cuvinte.
– Eu? La cincizeci și unu de ani? Cine mai are nevoie de mine?
– Tocmai de tine, mamă Olga, că ai minte limpede și știi meserie.

După câteva zile de gândire, a acceptat. La început, timidă, nesigură. Dar când a pășit în noul birou și a simțit din nou mirosul hârtiei și zgomotul tastaturilor, parcă a întinerit.

În scurt timp, toți au început s-o respecte pentru calmul și precizia ei. Iar într-o zi, directorul i-a spus:
– Doamnă Olga, nu știu cum am lucrat fără dumneavoastră până acum.

A zâmbit și, pentru prima dată după mult timp, s-a privit în oglindă altfel. Nu ca o femeie părăsită, ci ca una care se ridicase din praf.

Seara, acasă, și-a deschis telefonul. Avea un mesaj de la Vlad.
„La mulți ani, Olga. Îmi pare rău pentru tot.”

A citit, a zâmbit și a șters mesajul. Nu mai avea nevoie de scuze.

S-a dus în bucătărie, a pus ceaiul pe foc și a privit pe fereastră ninsoarea care cădea ușor. În casă mirosea a liniște, iar în sufletul ei, pentru prima oară după mulți ani, era pace.

Olga și-a dat seama că viața nu se termină la cincizeci de ani. Că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești pe tine.

Și așa, cu o cană de ceai în mână și zâmbetul nepoatei în minte, a înțeles: nu există vârstă pentru un nou început.