Mai bine că a murit acum, decât să fie nevoit să trăiască toată viața cu rușinea pe care i-ai adus-o.

Respiram cu greu. Era ca și cum Mihai se întorsese pentru câteva clipe printre noi. Fiecare om din capelă stătea nemișcat, prins de vocea care ieșea dintr-un telefon.

„Vreau să fie clar,” continua Mihai, „soția mea nu m-a făcut niciodată de rușine. Dimpotrivă. M-a ținut pe linia de plutire când eu nu mai puteam.”

Elena a dus mâna la gură. Nu mai părea femeia sigură pe ea de câteva secunde înainte. Părea mică.

„Când mi-am stricat spatele și n-am mai putut munci,” spunea vocea lui, „ea a dus casa în spate. A muncit dublu. A venit obosită, dar n-a lipsit niciodată de lângă mine sau de lângă copil.”

Câteva persoane au lăsat privirea în jos.

„Mama mea nu a acceptat niciodată că viața nu e cum și-o imagina ea. Dar asta e problema ei. Nu a mea. Și, sigur, nu a soției mele.”

Andrei ținea telefonul nemișcat. Nu plângea. Asculta.

„Dacă spui vreodată că mi-a fost rușine cu ea,” a continuat Mihai, „minți. Și o faci din răutate. Iar eu nu accept asta, nici măcar după ce nu mai sunt.”

Un murmur de jenă s-a ridicat în sală. O mătușă și-a frecat mâinile. Un unchi a oftat adânc.

„Iar dacă cineva crede că soția mea nu m-a iubit,” spunea vocea, „să știe că fără ea n-aș fi rezistat nici jumătate din ce am dus.”

Înregistrarea s-a oprit.

Liniștea a fost grea. Apăsătoare.

Elena s-a prăbușit pe bancă. Umerii îi tremurau. Nu mai avea nimic de spus.

Preotul a fost primul care a vorbit, cu o voce joasă. „Cred că am auzit cu toții ce a fost de spus.”

M-am uitat la fiul meu. Abia atunci mi-au curs lacrimile. M-am aplecat și l-am strâns în brațe.

„Ai fost foarte curajos,” i-am șoptit.

„Tata a zis adevărul,” a răspuns el simplu.

După slujbă, nimeni n-a mai îndrăznit să se apropie cu reproșuri. Unii au venit să-și ceară scuze. Alții au evitat privirea mea.

Elena n-a mai spus nimic. A plecat devreme, cu spatele încovoiat.

La cimitir, când pământul a acoperit sicriul, am simțit durerea în toată greutatea ei. Dar, sub ea, era și altceva. O liniște nouă. Mihai mă apăra și de dincolo.

Seara, acasă, Andrei a pus telefonul pe masă.

„Pot să-l păstrez?” m-a întrebat.

Am dat din cap.

„Tata a știut,” a spus el. „A știut că o să avem nevoie.”

Și avea dreptate.

Uneori, cei care pleacă ne lasă exact ce ne trebuie ca să putem merge mai departe.