Toma Călinescu era milionar și trăia o viață pe care mulți o invidiau:

Toma rămase nemișcat, cu jucăria în mână, incapabil să spună ceva. Privirea i se încețoșa, iar în piept simțea un amestec ciudat de rușine, ușurare și recunoștință. Era prima dată, după doi ani, când își auzea copilul râzând.

S-a apropiat încet, fără să vrea să-i sperie. Clara și Luca nu l-au observat. Ea încă se prefăcea că respiră greu, ca un dragon obosit, iar băiețelul îi atingea obrazul, chicotind.

— Ai câștigat, Luca, a spus ea, zâmbind. Ai învins monstrul cel mare.

Toma simți cum îl cuprinde un nod în gât. Se aplecă, lăsă servieta jos și rosti cu voce tremurată:
— Așa e… ai învins, băiete.

Clara tresări, ridicând privirea. Luca se întoarse brusc, iar ochii i se măriră. Îl privi pe tatăl său lung, ca și cum nu l-ar fi recunoscut. Toma îngenunche lângă el și, fără să mai spună nimic, îl luă în brațe. Băiatul rămase rigid pentru o clipă, apoi, încet, îi întoarse îmbrățișarea.

Toma își lipi fața de părul copilului și șopti:
— Mi-a fost dor de tine, Luca… îmi pare rău.

Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. O voce mică, firavă, i-a răspuns:
— Și mie, tati.

Cuvintele acelea simple l-au străpuns. Toma și-a ascuns fața în umerii fiului său și a plâns în tăcere, pentru prima dată de la moartea Emiliei. Clara, stând într-o parte, simțea și ea lacrimile curgându-i pe obraji.

În zilele care au urmat, casa s-a umplut din nou de viață. Candelabrul a fost aprins, pianul din hol a fost curățat, iar Luca începea să vorbească din ce în ce mai mult. Clara îl învăța poezii simple, iar Toma, pentru prima oară, se alătura jocurilor lor.

Într-o seară, au stat toți trei în fața șemineului. Clara îi citea lui Luca o poveste, iar Toma îi privea zâmbind, cu un ceai în mână. Era liniștea pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.

Când băiatul a adormit, Toma s-a apropiat de Clara.
— Nu știu cum să-ți mulțumesc, i-a spus el. Ai făcut un miracol.
Clara a dat din cap, rușinată.
— Eu n-am făcut nimic, domnule. Luca doar avea nevoie de dragoste.

Toma a rămas pe gânduri. Privirea i s-a oprit asupra fotografiei Emiliei, aflată pe raft. A zâmbit trist.
— Poate că dragostea e singurul lucru care nu moare niciodată.

Din acea zi, Toma nu a mai plecat în nicio călătorie lungă. Și-a redus afacerile, a vândut avionul privat și și-a cumpărat o camionetă veche. În fiecare dimineață îl ducea pe Luca la grădiniță, iar seara, Clara pregătea cina.

Trei suflete, adunate sub același acoperiș, redescoperiseră ce înseamnă familia: nu luxul, nici averea, ci căldura unei îmbrățișări, o masă simplă împărțită la doi și râsul sincer al unui copil.

Casa lui Toma nu mai era un palat rece, ci un cămin adevărat. Iar când, într-o seară de primăvară, Clara a zâmbit timid și Toma i-a luat mâna peste masă, a înțeles că viața îi dăduse o a doua șansă — una pe care nu avea s-o risipească niciodată.