Fiul și-a dat tatăl afară din casă la insistențele soției sale…

Valeriu a rămas o clipă pe loc, cu ochii în pământ. Zăpada trosnea sub bocanci, iar respirația i se transforma în abur.
— Sunt fiul lui, —a spus încet, cu o voce nesigură—. A dispărut acum câteva luni. Am crezut că… că n-o să-l mai văd niciodată.

Maria l-a privit atent, ca și cum ar fi vrut să-i citească sufletul. Nu era un om rău, dar vinovăția îi apăsa umerii. L-a poftit în casă fără să mai spună nimic.

Nicolae stătea la masă, lipind o cană cu mânerul rupt. Când ușa s-a deschis, mâinile i s-au oprit. Ochii i s-au mărit, iar pentru o clipă părea că nu respiră.

— Tată… —a rostit Valeriu, tremurând.

Camera a amuțit. Doar ticăitul ceasului din perete și mirosul de supă fierbinte mai umpleau aerul. Apoi, Nicolae s-a ridicat încet, sprijinindu-se de masă.
— Ce cauți aici, băiete? —vocea i-a fost blândă, dar plină de o durere adâncă.

Valeriu a lăsat capul în jos.
— Am greșit, tată. Oana… ne-am despărțit. Mi-a spus că sunt slab, că mi-am alungat propriul părinte pentru ea. M-am uitat în oglindă și n-am mai recunoscut omul de acolo. Am venit să te rog să mă ierți.

Maria s-a retras discret în bucătărie. Era o scenă care trebuia să le aparțină doar lor.

Nicolae s-a apropiat, încet, ca și cum ar fi vrut să se asigure că fiul său e real. Apoi i-a pus o mână pe umăr.
— Nu e nevoie de iertare, Valeriu. Eu am știut că o să-ți dai seama într-o zi. Nici eu n-am fost un tată perfect. Poate că ți-am cerut prea mult.

Valeriu a izbucnit în lacrimi, ca un copil.
— Tată… am fost orb. Ți-am aruncat viața la gunoi pentru un capriciu.

Nicolae l-a îmbrățișat strâns. Ani întregi de tăcere, reproșuri și dor s-au topit într-o singură clipă.

Maria i-a privit din prag, cu lacrimi în ochi. Apoi s-a apropiat și a spus cu blândețe:
— Haideți, mâncarea e gata. Supa se răcește, iar viața e prea scurtă ca să stăm în frig.

Cei trei s-au așezat la masă. În farfurii aburea ciorba, iar lumina caldă cădea peste fețele lor obosite. Valeriu povestea despre fiul lui, despre cum băiețelul întreba mereu de bunic. Nicolae asculta în tăcere, zâmbind.

În acea seară, pentru prima dată după multă vreme, simțea că are din nou o familie. Nu una perfectă, ci una adevărată.

Când Valeriu a plecat, i-a spus:
— Tată, vrei să vii să locuiești cu mine?
Nicolae a zâmbit.
— Nu, dragul meu. Aici am găsit liniște. Dar o să vin des. Acum știu că n-am pierdut totul.

După ce mașina a dispărut în zare, Maria s-a întors către el.
— Ești bine?
— Da, —a răspuns Nicolae—. Pentru prima dată după mult timp, sunt cu adevărat bine.

Afara ningea mărunt, iar din casă se vedeau luminile tremurând în geam. Pe masă rămăseseră trei căni cu ceai, aburind ușor.

În tăcerea aceea caldă, doi bătrâni și-au dat seama că nu e niciodată prea târziu să fii iertat.
Și nici prea târziu să iubești din nou.